ICCJ. Decizia nr. 2265/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2265/2010
Dosar nr. 5411/2/2009
Şedinţa publică din 30 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3.362 din 20 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă excepţia rămânerii fără obiect a acţiunii, respingându-se în consecinţă acţiunea formulată de reclamantul M.I. în contradictoriu cu pârâtul M.J.L.C. A fost de asemenea respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata de daune morale, fiind obligat acesta la plata sumei de 2.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că cererea reclamantului având ca obiect redobândirea cetăţeniei române a fost examinată şi avizată pozitiv la data de 6 iulie 2009, aspect confirmat de către reclamant, care la data de 20 octombrie 2009 a solicitat să se ia act că acţiunea a rămas fără obiect şi că nu insistă în ceea ce priveşte petitul privind daunele morale.
S-a mai constatat că pârâtul a dat curs solicitării reclamantului după introducerea cererii de chemare în judecată, reţinându-se astfel culpa sa procesuală, în raport cu prevederea art. 274 C. proc. civ.
De asemenea judecătorul fondului a făcut aplicarea art. 274 alin. (3) din acelaşi act normativ, apreciind onorariul nejustificat de mare în raport cu munca avocatului şi complexitatea cauzei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs M.J., criticând soluţia pronunţată prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând modificarea sentinţei pronunţate în sensul respingerii capătului de cerere privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
S-a susţinut că o atare obligaţie are la bază culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul, or, după cum rezultă din considerentele şi dispozitivul sentinţei pronunţate, instanţa nu a stabilit culpa procesuală a autorităţii, iar pârâtul nu a căzut în pretenţii faţă de reclamant.
Pe de altă parte, s-a mai opinat, obligarea la plata cheltuielilor de judecată nu are fundament faţă de soluţia pronunţată, în speţă nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru admiterea acestui capăt de cerere.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţiuni va fi obligată la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Alin. (2) al aceluiaşi text de lege stipulează că judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru, taxele de procedură şi impozitul proporţional, plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a făcut. Judecătorii au însă dreptul, conform alin. (3) al aceluiaşi articol, să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Prin urmare, pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenţii, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, cheltuielile de judecată vor cuprinde taxele de timbru şi de procedură, plata experţilor, onorariile de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna desfăşurare a judecăţii.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamantul a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu susţinerea intereselor în faţa instanţei de fond.
Este adevărat că cererea reclamantului a fost soluţionată favorabil, dar, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, aceasta s-a produs ulterior datei la care reclamantul a înregistrat cererea de chemare în judecată.
De reţinut în speţa dedusă judecăţii este şi împrejurarea că, anterior sesizării instanţei de judecată, reclamantul s-a adresat autorităţii pârâte solicitând analizarea şi soluţionarea cererii sale, comunicarea demersurilor concrete întreprinse şi termenul preconizat de soluţionare.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată, pronunţând o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
În consecinţă pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de M.J., împotriva sentinţei civile nr. 3.362 din 20 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2264/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2270/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
