ICCJ. Decizia nr. 2316/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2316/2010
Dosar nr. 8616/2/200.
Şedinţa publică din 19 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta U.V., în contradictoriu cu Ministerul Afacerilor Externe, a solicitat obligarea pârâtului să primească cererea şi actele necesare cu privire la redobândirea cetăţeniei române într-un termen rezonabil.
In motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că s-a prezentat la Secţia Consulară a Ambasadei României la Chişinău, în septembrie 2006, în vederea depunerii cererii şi actelor necesare pentru redobândirea cetăţeniei române, fiind informat că trebuie să depună o cerere de intenţie pentru a fi programată, motiv pentru care, la data de 15 iunie 2009, a depus respective cerere, însă nici până în prezent nu a fost programată.
Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Afacerilor Externe a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, ca urmare a depăşirii termenului stabilit de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pe fond solicitând respingerea acţiunii ca nefondată.
Prin Sentinţa nr. 626 din 3 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârât şi a admis acţiunea reclamantei U.V., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe.
Totodată, instanţa a obligat pârâtul că primească cererea reclamantei în maximum 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, este neîntemeiată, apreciind că, faţă de situaţia de fapt determinată de pasivitatea pârâtului, curgerea termenului de prescripţie a fost întrerupt prin recunoaşterea implicită a dreptului reclamantului la soluţionarea cererii sale, astfel că acţiunea este formulată în termen.
Referitor la fondul cauzei, prima instanţă a constatat că, deşi nimeni nu contestă numărul mare de peste 360.000 de astfel de cereri şi nici greutăţile inerente în gestionarea unui asemenea număr de cereri, totuşi termenul de peste aproape 2 ani şi 9 luni cât a trecut de la formularea cererii poate fi considerat un termen nerezonabil în accepţiunea art. 10 din Convenţia Europeană asupra cetăţeniei adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997, ratificată de România prin Legea nr. 396/2002.
Împotriva acestei sentinţe, pârâtul Ministerul Afacerilor Externe a declarat recurs, solicitând modificarea ei în sensul respingerii acţiunii, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
In motivarea căii de atac, recurentul-pârât a prezentat o justificare argumentată a faptului că nu a fost stabilită o dată pentru programarea reclamanţilor în vederea depunerii cererii de redobândire a cetăţeniei române, în baza dificultăţilor de ordin practic în procesarea numărului mare de solicitări de redobândire a cetăţeniei române depuse la Secţia Consulară a Ambasadei României la Chişinău.
A arătat recurentul-pârât că instanţa de fond a apreciat în mod eronat existenţa unui refuz nejustificat de rezolvare a cererii reclamantului de a-i fi primită cererea privind redobândirea cetăţeniei române, deoarece prin răspunsurile administrative în speţe similare, au fost prezentate argumentele pentru care nu a fost stabilită data de depunere a cererii, motiv pentru care, conduita ministerului, prin Secţia Consulară a Ambasadei României la Chişinău, nu poate fi încadrată în definiţia legală a refuzului nejustificat, conţinută în art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.
Se susţine că ministerul nu a negat dreptul reclamantei de a depune cererea de redobândire a cetăţeniei române, ci a invocat existenţa unor motive obiective, exoneratoare de culpă administrativă, constând în faptul că autorităţile române se află în imposibilitatea de a-şi asigura pe teritoriul Republicii Moldova spaţiile adecvate pentru preluarea şi procesarea tuturor cererilor, astfel că sunt întâmpinate mari dificultăţi în soluţionarea celor peste 360.000 de cereri de redobândire a cetăţeniei române înregistrate în baza de date a Secţiei consulare a României în Republica Moldova.
Recurentul-pârât susţine şi că noţiunea de „termen rezonabil de soluţionare a cererii" nu este reglementat de lege lata în legislaţia română, el regăsindu-se doar în jurisprudenţa CEDO şi nu se aplică decât în privinţa solicitanţilor rezidenţi în ţara a cărei cetăţenie o solicită. Sub acest aspect, se mai susţine că, în jurisprudenţa CEDO (cauza Katte Klitsche de la Grange), s-a reţinut că, „caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se determină în funcţie de circumstanţele cauzele şi ţinând cont de ... complexitatea cauzei, comportamentul reclamantei şi cel al autorităţilor competente".
Totodată, recurent-pârât susţine că întreaga procedură de redobândire a cetăţeniei române se subsumează dreptului suveran al statului de a analiza fiecare cerere şi că, în lipsa unui temei concret, puterea judecătorească nu se poate substitui puterii executive în a edicta termenele de primire a cererilor respective.
Mai arată recurentul-pârât că statul român a depus diligentele necesare, materializate în adoptarea Legii nr. 354/2009 şi a OUG nr. 5/2010, în raport de care nu mai există nicio restricţie în ceea ce priveşte situarea domiciliului sau condiţionat de obţinerea dreptului de şedere în România ori de o programare prealabilă, iar începând cu data de 8 februarie 2010, birourile teritoriale ale Agenţiei Naţionale pentru Cetăţenie sunt operaţionale şi creează cea mai rapidă cale de a fi înregistrat dosarul de redobândire a cetăţeniei, astfel că nu mai subzistă nicio imposibilitate a reclamantei de a-şi valorifica drepturile prevăzute de Legea nr. 21/1991.
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate în recurs şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.
Circumstanţele cauzei sunt în sensul că reclamanta U.V. s-a adresat în luna septembrie 2006 cu o primă cerere Secţiei Consulare a Ambasadei României la Chişinău pentru a depune actele necesare redobândirii cetăţeniei române în condiţiile art. 12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991, solicitarea sa fiind respinsă pentru motivul că trebuie să depună mai întâi o cerere de intenţie pentru a fi programată în vederea depunerii documentelor necesare. La data de 27 septembrie 2006, reclamantul a adresat o nouă cerere la care nu a primit nici un răspuns.
In raport cu circumstanţele cauzei şi obiectul acţiunii, instanţa de recurs constată că în cauză există un refuz nejustificat al pârâtului, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, de a stabili data la care reclamantul poate depune cererea de redobândire a cetăţeniei române, precum şi faptul că, în speţă, nu este vorba doar de refuzul de soluţionare a unei cereri, ci chiar de refuzul de primire a cererii respective, persoanei reclamante refuzându-i-se un drept elementar, respectiv dreptul de petiţionare.
Înalta Curte are în vedere şi faptul că reclamanta nu a solicitat soluţionarea favorabilă a cererii de redobândire a cetăţeniei române, ci doar stabilirea datei la care va putea depune cererea şi documentele necesare în vederea redobândirii cetăţeniei române.
Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că întemeiat Curtea de apel a apreciat că, faţă de data depunerii petiţiei, a fost încălcat termenul rezonabil de soluţionare a cererii reclamantului pentru stabilirea datei la care va fi invitată să depună documentele necesare pentru redobândirea cetăţeniei române, în condiţiile art. 101 şi art. 12 din Legea nr. 21/1991.
Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile din recurs referitoare la faptul că noţiunea de „termen rezonabil" nu este reglementată în legislaţia naţională sau că termenul rezonabil consacrat în jurisprudenţa CEDO s-ar aplica în anumite cazuri expres reglementate şi exclusiv rezidenţilor din ţara a cărei cetăţenie o solicită.
Este adevărat că Legea nr. 21/1991 nu prevede expressis verbis un termen legal sau un termen rezonabil de soluţionare a cererilor de redobândire a cetăţeniei române depuse conform art. 101 şi art. 12 din lege, însă principiul termenului rezonabil este direct aplicabil în dreptul intern, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituţie, ca urmare a consacrării lui prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi în jurisprudenţa CEDO.
Totodată, este de reţinut faptul că şi în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în art. 41 - Dreptul la bună administrare, se prevede expres că „Orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce priveşte problemele sale, de un tratament imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil din partea instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii Europene.
În consecinţă, este de la sine înţeles faptul că, în privinţa termenului rezonabil, deşi acesta nu beneficiază de o reglementare expresă în materia dedusă judecăţii, conduita autorităţii administrative se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei.
Totodată, Curtea reţine că instanţa de fond în mod corect a avut în vedere dispoziţiile art. 10 din Convenţia europeană asupra cetăţeniei, conform cărora fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetăţeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetăţenie". Aceasta întrucât, atâta timp cât statul român şi-a asumat, în baza art. 10 din Legea nr. 21/1991, obligaţia de a acorda cetăţenia română persoanelor care au pierdut-o din motive neimputabile lor sau cărora această cetăţenie le-a fost ridicată fără voia lor, în calitate de stat semnatar al respective Convenţii are, conform dispoziţiilor respective, obligaţia de a respecta termenul rezonabil în procedura de examinare a cererilor ce îi sunt adresate în acest sens.
Curtea are în vedere şi faptul că nici până la data soluţionării prezentului recurs, pârâtul nu a făcut dovada faptului că reclamanta ar fi fost invitată să depună documentele necesare pentru a beneficia efectiv de dreptul său întemeiat pe dispoziţiile art. 101 din Legea nr. 21/1991 în vederea redobândirii cetăţeniei române.
Este neîntemeiată susţinerea din recurs referitoare la faptul că autoritatea judecătorească nu are competenţa de a stabili termenul în care autoritatea publică a fost obligată, prin sentinţa recurată, să primească cererea reclamantei, întrucât instanţa de fond nu a făcut altceva decât să soluţioneze capătul de cerere cu care a fost legal învestită în raport cu competenţa legală ce îi revine potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
In considerarea dispoziţiilor Legii nr. 21/1991, în forma în vigoare la momentul depunerii cererii reclamantului, dar şi faţă de dispoziţiile art. 13 din acelaşi act normativ, care prevăd că în prezent cererile de redobândire a cetăţeniei române se pot depune atât la Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie, cât şi la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare ale României, în vederea facilitării exercitării acestui drept de către solicitanţi, câtă vreme intimatul şi-a exercitat dreptul la alegere în sensul depunerii solicitării la Ambasada României la Chişinău, susţinerile recurentului în sensul delegării totale a responsabilităţii către prima autoritate nu pot fi reţinute, recurentul rămânând titularul obligaţiei ce face obiectul prezentei cauze.
La pronunţarea prezentei decizii, instanţa are în vedere şi practica judiciară anterioară în materie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
In raport de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul de faţă este nefondat, neexistând motive de modificare sau casare a sentinţei recurate în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 sau art. 304 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, îl va respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinţei civile nr. 626 din 3 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 19 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2306/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 2322/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
