ICCJ. Decizia nr. 2427/2010. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.2427/2010
Dosar nr. 6248/2/2008
Şedinţa publică din 11 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei. Situaţia de fapt.
În urma unui control efectuat la magazinele duty-free, aparţinând reclamantei SC H.I. SRL, situate la punctul de trecere a frontierei Vama Veche, inspectorii de cadrul D.R.A.O.V. Constanţa, S.S.C.V. au încheiat procesul-verbal de control nr. 16487/3362 din 30 iunie 2006, prin care s-a stabilit o datorie la bugetul de stat în cuantum de 1.033.752, 56 RON, incluzând taxe vamale, accize, TVA şi drepturi fiscale accesorii.
Ca urmare a obiecţiunilor formulate de SC H.I. SRL şi înregistrate la D.R.V. Constanţa sub nr. 17146 din 07 iulie 2006, s-a emis un nou proces-verbal, nr. 17567/3602 din 12 iulie 2006, prin care, pornindu-se de la aceiaşi situaţie de fapt, a fost reţinută în sarcina societăţii o datorie la bugetul de stat în valoare de 1.031.248 RON.
Împotriva celor două procese-verbale, SC H.I. SRL a formulat contestaţii, ambele depuse la D.R.V. Constanţa. Cu privire la prima contestaţie, înregistrată sub nr. 18759 din 26 iulie 2006, D.R.V. Constanţa s-a pronunţat respingând-o ca fiind lipsită de obiect, datorită faptului că primul proces-verbal a fost înlocuit cu cel ulterior. Societatea a formulat o nouă contestaţie, soluţionată de A.N.A.F. – D.G.S.C. prin Decizia nr. 195 din 06 octombrie 2006, prin care în temeiul art. 184 alin. (1) lit. 3) şi alin. (3) coroborat cu art. 186 alin. (4) C. proCod Fiscal, s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei, până la soluţionarea definitivă pe latură penală, urmând ca procedura administrativă să fie reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea.
Ca urmare a atacării în faţa instanţei de contencios administrativ a Deciziei A.N.A.F. nr. 195 din 06 octombrie 2007 şi a proceselor-verbale de control amintite, prin sentinţa civilă nr. 478 din 14 februarie 2007, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, această decizie a fost anulată, instanţa obligând pârâta să continue soluţionarea contestaţiei în calea administrativă de atac. Celelalte capete de cerere au fost respinse ca prematur formulate.
Faţă de dispoziţiile obligatorii ale instanţei, A.N.A.F. a emis Decizia nr. 275 din 25 august 2008, prin care a soluţionat contestaţia formulată de societate, în sensul admiterii parţiale a acesteia, pentru suma totală de 3.329 lei, reprezentând 1.495 lei taxe vamale, 581 lei TVA, 648 lei accesorii aferente drepturilor de import şi respingerii acesteia pentru suma totală de 1.028.524 lei, reprezentând 341.331 lei taxe vamale, 234.237 lei accize, 203.727 lei TVA şi 244.229 lei accesorii aferente drepturilor de import.
La data de 20 octombrie 2008, reclamanta SC H.I. SRL - Filiala Bucureşti, a înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, o cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtele A.N.V., D.R.A.O.V. Constanţa şi A.N.A.F., prin care a solicitat instanţei de judecată anularea procesului-verbal de control nr. 16487/3362 din 30 iunie 2006, a procesului-verbal de control nr. 17567/3602 din 12 iulie 2006 emise de D.R.V. Constanţa, anularea deciziei nr. 275 din 25 septembrie 2008 emisă de A.N.A.F. şi obligarea în solidar a pârâtelor la restituirea sumei de 1.087.081 lei, cu cheltuieli de judecată.
2. Soluţia şi considerentele primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 2256 din 27 mai 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea reclamantei SC H.I. SRL, filiala Bucureşti, ca neîntemeiată.
În ceea ce priveşte procesul-verbal de control nr. 16487/3362 din 30 iunie 2006, instanţa a reţinut că acesta a fost modificat, astfel cum a susţinut şi reclamanta, fiind emis ulterior procesul-verbal nr. 17567/3602 din 12 iulie 2006, prin care, în sarcina acesteia, a fost stabilită o datorie către bugetul de stat, în sumă de 1.031.248 lei. Ca urmare obiectul acţiunii vizează numai procesul-verbal nr. 17567/3602 din 12 iulie 2006 şi Decizia nr. 275 din 25 august 2008, prin care a fost soluţionată contestaţia societăţii împotriva acesteia.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că prin respectivul proces - verbal de control s-au stabilit în sarcina contestatoarei drepturi vamale în sumă totală de 1.031.248 lei reprezentând drepturi vamale, taxa pe valoarea adăugată, accize şi accesorii aferente acestora pentru mărfurile comercializate în regim de duty-free, în raport cu prevederile art. 65, 66, 67, şi 144 alin. (I) lit. b) şi c) din Legea nr. 141/1997.
Instanţa a constatat că, în mod corect organele vamale, faţă de situaţia constatată în urma efectuării controlului, comercializarea de bunuri în regim de duty-free către persoane fizice care nu figurează în evidenţele poliţiei de frontieră sau în anumite cazuri, de către persoane ce figurează ca ieşite din ţară în alte perioade decât data care figurează pe bonurile fiscale emise de reclamantă, au reţinut că bonurile fiscale au fost emise de reclamantă cu încălcarea prevederilor pct. 13 din O.M.F.P. nr. 1397/2002, care prevăd elementele ce trebuie să fie conţinute în mod obligatoriu de către aceste documente fiscale.
Respingând, astfel, susţinerile reclamantei în sensul că nu avea obligaţia identificării persoanelor ce au achiziţionat mărfuri şi că bonurile fiscale emise cuprind menţiunile obligatorii prevăzute de lege, instanţa a reţinut că respectivele constatări ale autorităţilor administrative sunt întemeiate.
Cu privire la susţinerile reclamantei privind nedatorarea accizelor şi TVA, instanţa a reţinut că sumele ce compun datoria vamală sunt formate din taxe vamale, structura datoriei vamale fiind formată din taxe vamale: comision vamal, accize şi taxa pe valoarea adăugată, astfel încât în cazul respectării prevederilor legale şi a condiţiilor impuse, societatea nu datorează sume la bugetul de stat, în cazul nerespectării acestora, societatea datorând accize şi TVA.
Concluzionând, curtea de apel a reţinut că actele administrative contestate sunt legale, organele vamale constatând în mod corect faptul că societatea reclamantă a beneficiat în mod eronat de facilităţile prevăzute de art. 1 alin. (1) din OUG nr. 104/1992, pentru mărfurile ce nu au avut o destinaţie internaţională.
3. Motivele de recurs formulate de reclamanta SC H.I. SRL.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs reclamanta, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora s-au susţinut în esenţă, următoarele critici:
- hotărârea recurată este dată cu încălcarea şi greşita aplicare a legii şi fără a cuprinde motivele care au stat la baza soluţiei pronunţate de instanţa de fond, întrucât singurul motiv pentru care s-a stabilit suma respectivă în sarcina sa, cu titlu de datorie vamală şi accesorii, a fost încălcarea prevederilor O.M.F.P. nr. 1397/2002, fără a se indica clar şi concret obligaţia legală încălcată;
- referirile instanţei de fond la definiţia magazinului „duty-free" ca şi la noţiunea de „cumpărător" nu sunt suficiente, câtă vreme nu s-a stabilit cui revine obligaţia de a lua măsurile ce se impun, astfel încât printr-un magazin duty-free să se comercializeze mărfuri doar către persoane care călătoresc înspre o destinaţie internaţională, căci nu rezultă că este obligaţia vânzătorului din magazinul duty-free de a verifica personal destinaţia călătorilor cumpărători;
- motivarea instanţei de fond este lapidară, conţine erori şi nu a lămurit chiar acest aspect, esenţial în dezlegarea problematicii în cauză, fiind de fapt simple reluări ale argumentaţiei pârâtelor - intimate, ceea ce echivalează cu o nemotivare;
- societatea reclamantă a fost sancţionată fără indicarea textului de lege care stabileşte în sarcina sa obligaţia despre care se susţine că se impunea a fi fost respectată, deşi responsabilitatea supravegherii accesului în zonă aparţine exclusiv poliţiei de frontieră;
- reluând toate argumentele şi raţionamentele prezentate şi în faţa instanţei de fond, recurenta arată că magazinul duty-free prin amplasamentul său, nu permite, teoretic, decât accesul persoanelor care au fost deja controlate de autorităţile vamale şi poliţia de frontieră;
- bonurile fiscale emise de societatea reclamantă cuprind toate menţiunile prevăzute de lege, în cazul său, fiind vorba despre un magazin situat la frontiera terestră, nu aeriană, nefiind impusă obligaţia de verificare a destinaţiei călătorilor, ca în cazul specific al aeroporturilor;
- în fine, s-a susţinut că este inechitabilă atitudinea organelor de control care nu au pus la îndoială veridicitatea listelor provenite de la P.F., organism care se bucură de o prezumţie de nevinovăţie, iar faptul că o parte din persoanele care figurează înscrise pe bonurile fiscale emise de societatea reclamantă nu figurează şi în evidenţele poliţiei, nu poate conduce, în mod automat, la concluzia că recurenta a comercializat mărfuri către persoane care nu călătoreau înspre o destinaţie internaţională.
4. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs
Recursul nu este fondat.
Examinând actele şi lucrările dosarului şi sentinţa atacată în raport de prevederile legale incidente, faţă de criticile recurentei - reclamante dar şi de apărările intimatelor - pârâte formulate prin întâmpinările depuse la dosar şi sub toate aspectele, conform art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că nu subzistă în cauză nici un motiv de nelegalitate care să impună fie casarea, fie modificarea sentinţei atacate, în considerarea celor în continuare arătate.
Astfel, cum a rezultat şi din cuprinsul sentinţei recurate, în cauză, societatea reclamantă a contestat legalitatea stabilirii în sarcina sa de către organele vamale a sumei de bani, cu titlul de diferenţe de drepturi vamale, aferente comercializării de mărfuri în regim de duty-free într-un magazin situat la o frontieră terestră (Vama Veche) către persoane a căror situaţie, la momentul cumpărării mărfurilor, nu corespundea cu situaţia, respectiv cu evidenţa poliţiei de frontieră.
O primă critică esenţială a hotărârii atacate vizează nemotivarea acesteia. Înalta Curte apreciază că nu poate fi primită această critică câtă vreme considerentele hotărârii atacate, chiar dacă formulate în manieră mai concisă, surprind, pe de-o parte, situaţia de fapt şi esenţa problematicii puse în discuţie, iar pe de alta indică motivele şi argumentele pentru care s-a apreciat că actele administrativ fiscale atacate au fost legal emise.
Nu este justificată afirmaţia recurentei - reclamante în sensul că apărările formulate în faţa primei instanţe i-au fost cu totul ignorate câtă vreme prin chiar considerentele hotărârii atacate se face trimitere la susţinerile reclamantei, în contextul combaterii argumentate a acestora.
Înalta Curte apreciază că şi toate celelalte critici ale recurentei - reclamante, circumscrise pretinsei aplicări şi interpretări greşite a legii, sunt nefondate.
În acord cu cele reţinute de prima instanţă, Înalta Curte apreciază că nu se poate reţine că în cauză, raportat la prevederile legale incidente, cu referire expresă la O.M.F.P. nr. 1397/2002, recurenta - reclamantă nu avea nici o obligaţie astfel cum susţine, în ceea ce priveşte identificarea persoanelor ce au achiziţionat mărfuri dat fiind regimul special al magazinului, de duty-free şi având caracter de antrepozit vamal, raportat exclusiv la interpretarea prevederilor ce trimit anume la menţiunile din bonul fiscal vizând numărul cursei, în cazul transportului aerian (art. 13 din O.M.F.P. 1397/2002).
Este adevărat că potrivit art. 13 din O.M.F.P. nr. 1397/2002 prevederea referitoare la numărul cursei face referire la transportul aerian, dar tot atât de adevărat este că întreagă această reglementare ce-i este aplicabilă şi recurentei trebuie interpretată în sensul şi în acord cu voinţa legiuitorului.
În măsura în care s-ar primi argumentaţia şi susţinerile recurentei, potrivit cu care, în esenţă, numai cele două autorităţi ale statului respectiv P.F. şi A.V. sunt cele care nu şi-au îndeplinit obligaţiile ce le reveneau, s-ar ajunge la concluzia că nu diferă cu nimic comercializarea unor mărfuri în valută din magazinul duty-free, faţă de alt magazin din simplul motiv că se asumă că vânzătorul nu are obligaţii suplimentare de verificare, inclusiv a destinaţiei cumpărătorilor.
Ceea ce organele de control au reţinut, cu temei, în sarcina societăţii recurente este nu modul de întocmire şi de evaluare al bonurilor fiscale ci împrejurarea că nu a respectat obligaţia de a realiza o înregistrare reală a cumpărătorilor la datele şi orele efectuării operaţiunii de vânzare - cumpărare, ceea ce evident este prevăzut în textul de lege sus arătat.
Cu ocazia controlului întocmit au fost identificate persoane fizice care au cumpărat mărfuri din magazinul duty free, cu ocazia ieşirii din ţară, la care însă datele de ieşire din ţară, astfel cum au fost stabilite, nu corespund cu datele înscrise în bonurile fiscale şi persoane fizice care de asemeni au cumpărat mărfuri în valută din magazinul duty free, dar care nu se regăsesc deloc în evidenţele P.F. Vama Veche.
Comercializarea mărfurilor către aceste două categorii de „cumpărători" constituie încălcarea condiţiilor privind comercializarea în regim de duty free. Contrar celor susţinute de recurentă, Înalta Curte apreciază că prima instanţă în mod corect a menţinut actele de control contestate întrucât s-a demonstrat că respectivele înscrieri din bonurile fiscale nu corespund realităţii.
Constatările făcute corespund şi definiţiilor date prin O.M.F.P. nr. 1397/2002 noţiunilor de „magazin duty free" [(pct. 1 lit. a)] şi de „cumpărători" [(pct. 1 lit. e)[, fiind evident că în astfel de depozite autorizate de Ministerul Finanţelor Publice se vând mărfuri cu amănuntul, în valută, numai persoanelor care călătoresc înspre o destinaţie internaţională, cerinţă care în cauză nu s-a respectat în toate cazurile, după cum s-a dovedit.
Înalta Curte apreciază, raportat la cele de mai sus, că nici una dintre criticile recurentei nu poate fi primită în condiţiile în care s-a demonstrat că actele administrativ fiscale au fost emise în condiţii de deplină legalitate, în limitele competenţelor conferite şi cu respectarea prevederilor legale incidente, demonstrându-se că societatea recurentă a comercializat şi mărfuri în condiţiile nerespectării O.M.F.P. nr. 1397/2002, în sensul că menţiunile înscrise în bonurile fiscale au fost numai aparent corecte câtă vreme s-a dovedit că unele dintre persoanele respective nici nu figurau în evidenţele P.F. Vama Veche.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 C. proc. civ., se va respinge aşadar, ca nefondat, recursul de faţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC H.I. SRL, filiala Bucureşti, împotriva sentinţei nr. 2256 din 27 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2389/2010. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 2460/2010. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
