ICCJ. Decizia nr. 2459/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.2459/2010
Dosar nr. 1393/35/2007
Şedinţa publică din 12 mai 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea pronunţată la 25 octombrie 2007 de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. 3293/35/2006, s-a dispus sesizarea Curţii de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal pentru soluţionarea excepţiei de nelegalitate a HG nr. 1354/2001, excepţie invocată de reclamantele SC A. SA Iaşi şi SC T.M. SA Iaşi în contradictoriu cu pârâţii Consiliul local al municipiului Iaşi, Guvernul României şi intervenienta SC I.G. SRL.
În motivarea excepţiei, s-a susţinut că HG nr. 1354/2001 a fost adoptată cu încălcarea Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, atestându-se în mod nelegal apartenenţa la domeniul public al municipiului Iaşi a unor suprafeţe de teren aferente monumentelor istorice incluse în perimetrul de 119.9 32 mp., care aparţin domeniului public al statului.
Prin sentinţa nr. 60/CA din 10 februarie 2010, Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată excepţia de nelegalitate, obligând reclamantele să plătească cheltuieli de judecată în sumă de 20.400 lei către Consiliul local al municipiului Iaşi şi în sumă de 49.980 lei către intervenienta SC I.G. SRL.
Prin aceeaşi sentinţă, pârâtul Consiliul local al municipiului Iaşi şi intervenienta SC I.G. SRL au fost obligaţi să achite diferenţa de onorariu de expert în sumă de 9.800 lei.
Instanţa de fond a constatat legalitatea HG nr. 1354/2001, cu motivarea că au fost respectate prevederile Legii nr. 213/1998, iar reclamantele nu au indicat în concret imobilele pentru care s-a solicitat anularea parţială a actului administrativ de atestare a domeniului public al municipiului Iaşi.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs reclamantele SC A. SA Iaşi şi SC T.M. SA Iaşi, solicitând casarea hotărârii ca nelegală şi netemeinică şi pe fond, admiterea excepţiei de nelegalitate invocate în baza dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004.
Recurentele au susţinut că în mod nelegal s-a reţinut în hotărârea instanţei de fond că actul atacat a fost emis cu respectarea Legii nr. 554/2004, deşi s-a întemeiat pe un inventar al bunurilor imobile întocmit fără lucrări de cadastru imobiliar, care erau obligatorii conform pct. II din HG nr. 548/1999 de aprobare a normelor tehnice pentru întocmirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al oraşelor, municipiilor şi judeţelor.
Recurentele au arătat că ambele expertize efectuate în cauză au stabilit că inventarul bunurilor mobile şi imobile care constituie domeniul public al municipiului Iaşi, aprobat prin hotărârea nr. 196/1999 a Consiliului local al municipiului Iaşi şi atestat prin HG nr. 1354/2001 a fost realizat fără a se executa lucrările de cadastru imobiliar.
Hotărârea instanţei de fond a fost criticată şi sub aspectul aplicării dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., arătându-se că suma acordată cu titlu de cheltuieli de judecată este disproporţionat de mare, deoarece cuantumul onorariului de avocat nu a fost stabilit proporţional cu munca depusă.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport şi de dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de reclamante pentru următoarele considerente:
Soluţia instanţei de fond de respingere a excepţiei de nelegalitate va fi menţinută ca legală şi temeinică pentru următoarele argumente, care vor suplini motivarea hotărârii atacate, avându-se în vedere că excepţia invocată de recurentele-reclamante are ca obiect un act administrativ cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.
HG nr. 1354/2001, a cărei nelegalitate a fost invocată pe cale incidentă, este un act administrativ cu caracter individual pentru care nu pot fi aplicate dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, adoptată după data la care a fost emis.
Astfel, se reţine că, în aplicarea prevederii legale susmenţionate, care reprezintă temeiul juridic al excepţiei de nelegalitate invocate în cauză, judecătorului naţional îi revine rolul de a aprecia, pe de o parte, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituţie, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor referitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi, pe de altă parte, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituţie, republicată, cu privire la compatibilitatea şi concordanţa normelor din dreptul intern cu jurisprudenţa şi reglementările comunitare.
În exercitarea rolului care revine judecătorului naţional, ca prim judecător convenţional şi comunitar, prin raportare la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la jurisprudenţa C.E.D.O., precum şi la reglementările comunitare şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg, Înalta Curte va înlătura dispoziţiile din Legea nr. 554/2004, care permit cenzurarea fără limită în timp, pe cale incidentală, a excepţiei de nelegalitate cu privire la acte administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a legii susmenţionate, reţinând că aceste dispoziţii contravin unor principii convenţionale şi comunitare, a căror respectare asigură exerciţiul real al drepturilor fundamentale ale omului.
Dispoziţiile Legii nr. 554/2004, în măsura în care permit cenzurarea legalităţii actelor administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a legii, încalcă dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi în jurisprudenţa C.E.D.O., precum şi de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse principiului securităţii juridice, principiu care este implicit în totalitatea articolelor Convenţiei şi care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (C.E.D.O., cauza Beian contra României) .
Curtea de Justiţie de la Luxemburg a reţinut de asemenea că, atunci când partea îndreptăţită să formuleze o acţiune în anulare împotriva unui act comunitar depăşeşte termenul limită pentru introducerea acestei acţiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al actului respectiv şi nu va mai putea solicita în instanţă controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate (Hotărârea din 27 septembrie 1983, Universitat Hamburg, C – 216/82 pct. 5 şi următoarele, Hotărârea din 9 martie 1994, TWD Textilwocke Deggendorf, C – 188/1992 pct. 10 şi urm.).
Faţă de cele arătate, Înalta Curte reţine că dispoziţiile Legii nr. 554/2004, care permit repunerea în discuţie în mod repetat şi fără limită în timp a legalităţii oricărui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, încalcă principiile şi drepturile fundamentale menţionate anterior, contravenind jurisprudenţei C.E.D.O. şi a Curţii de Justiţie de la Luxemburg, pronunţate în situaţii juridice similare, cu atât mai mult cu cât în privinţa actelor administrative cu caracter individual, admiterea excepţiei de nelegalitate produce efecte similare, ca întindere şi conţinut, cu anularea actului respectiv.
În consecinţă, în aplicarea prevederilor art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţie, prin raportare la principiile mai sus amintite, la Convenţia europeană a drepturilor omului şi la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum şi la jurisprudenţa C.E.D.O. şi a Curţii de Justiţie de la Luxemburg, Înalta Curte va înlătura în speţă aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 262/2007 şi ale art. 2 alin. (2) teza finală, din Legea nr. 262/2007 cu privire la HG nr. 1354/2001, act administrativ unilateral cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2005 şi a cărei nelegalitate a fost invocată pe cale de excepţie de recurentele-reclamante.
Prin înlăturarea dispoziţiilor legale susmenţionate, în raport de data emiterii actului administrativ contestat, excepţia invocată este lipsită de temei legal şi soluţia de respingere a acesteia va fi menţinută, fără a se mai impune examinarea criticilor formulate de recurente cu privire la fondul cererii lor.
Recursurile vor fi însă admise în privinţa obligaţiei recurentelor-reclamante de a plăti intimatei interveniente SC I.G. SRL Iaşi cheltuieli de judecată în sumă de 49.980 lei, constatându-se că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Conform acestor prevederi legale, judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori constată motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Faţă de obiectul prezentului litigiu, care vizează numai excepţia de nelegalitate invocată în dosarul de fond, se impunea aplicarea dispoziţiilor legale susmenţionate, prin diminuarea cheltuielilor de judecată solicitate de intimata - intervenientă şi acordarea lor într-un cuantum corespunzător naturii şi complexităţii pricinii.
Din acest motiv, hotărârea atacată va fi modificată parţial, în sensul că recurentele – reclamante vor fi obligate să plătească şi intimatei -interveniente cheltuieli de judecată în sumă de 20.400 lei, sumă acordată cu acelaşi titlu şi pentru intimatul-pârât Consiliul local al municipiului Iaşi, reprezentând onorarii de expertiză şi de avocat.
Urmare modificării parţiale a sentinţei recurate numai cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată datorate intimatei - interveniente SC I.G. SRL, vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de SC A. SA Iaşi şi SC T.M. SA Iaşi împotriva sentinţei civile nr. 60/CA din 10 februarie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată, în sensul că obligă reclamantele să plătească intervenientei SC I.G. SRL Iaşi cheltuieli de judecată în sumă de 20.400 lei, în loc de 49.980 lei.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2457/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2462/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
