ICCJ. Decizia nr. 2531/2010. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2531/2010
Dosar nr. 6311/1/2009
Şedinţa publică din 13 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 15 decembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins proba cu expertiza contabilă, solicitată de reclamanta SC W.M.L. SA în litigiul ce a format obiectul dosarului nr. 1955/2/2008.
Pentru a dispune aceasta măsura, prima instanţa a reţinut, în esenţă, că proba solicitată nu este utilă cauzei, faţă de împrejurarea că societatea reclamantă nu a prezentat organului de control documentele în original.
În acelaşi dosar, aceeaşi instanţă, prin sentinţa nr. 1687 din 16 aprilie 2009, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii în ceea ce priveşte impozitul pe profit aferent anului 2001 şi a respins acţiunea ca inadmisibilă, sub acest aspect, şi ca neîntemeiată în rest, acţiunea formulată de reclamanta SC W.M.L. SA, în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. şi D.G.F.P. Bucureşti.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Obiectul cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta SC W.M.L. SA îl constituie anularea Deciziei nr. 289 din 19 octombrie 2007 emisă de A.N.A.F., a Deciziei de impunere nr. 64 din 11 aprilie 2005 privind obligaţiile fiscale suplimentare stabilite de inspecţia fiscală emisă de D.G.F.P.M.B., anularea parţială a procesului verbal încheiat la 11 aprilie 2005 de D.G.F.P. Bucureşti, constatarea că reclamanta nu datorează suma de 5.303.364 lei reprezentând impozit pe profit, TVA, majorări de întârziere şi penalităţi de întârziere aferente acestora, precum şi obligarea pârâtelor, în solidar, la plata despăgubirilor reprezentând daune materiale în cuantum de 100.000 lei şi daune morale în cuantum de 50.000 lei.
Instanţa de fond a apreciat ca fiind întemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii, în ceea ce priveşte impozitul pe profit aferent anului 2001, invocată de pârâta A.N.A.F., având în vedere că actele administrative prin care acesta a fost stabilit au fost desfiinţate prin pct. 2 din dispozitivul deciziei de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă nr. 289/2007.
Astfel, reţine prima instanţă, soluţionând contestaţia formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere nr. 64/2005, A.N.A.F., prin Decizia nr. 289/2007 a dispus desfiinţarea deciziei de impunere pentru suma de 624.738 lei, reprezentând impozit pe profit pe anul 2001, majorări de întârziere/dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente.
La pronunţarea acestei soluţii, se arată în considerentele sentinţei atacate, s-a avut în vedere faptul că organele de inspecţie fiscală au considerat ca nedeductibile cheltuielile de aprovizionare cu autotractoare şi granulator cu accesorii, fără a analiza motivele prevăzute de legislaţia în vigoare pentru care facturile fiscale de aprovizionare înregistrate de contestatoare în evidenţa contabilă nu îndeplinesc calitatea de document justificativ de înregistrare şi deducere a cheltuielilor consemnate în acestea în evidenţa contabilă şi fără a avea în vedere şi veniturile obţinute de societate din tranzacţiile efectuate cu bunurile respective, dacă cheltuielile sunt aferente veniturilor realizate şi dacă se regăsesc sau nu în veniturile realizate de societate pe aceeaşi perioadă în care au fost înregistrate pe cheltuieli.
În raport cu dispoziţiile art. 216 alin. (3) din OG nr. 92/2003, A.N.A.F. a dispus refacerea inspecţiei fiscale de către o altă echipă de control pentru aceeaşi perioadă şi aceeaşi bază impozabilă ţinând cont de cele precizate în Decizia de soluţionare a contestaţiei, măsură pe care instanţa o consideră legală în raport de înscrisurile prezentate şi dispoziţiile legale invocate de către pârâtă.
Reţine prima instanţă că, întrucât actul administrativ fiscal prin care fusese stabilit impozitul pe profit aferent anului 2001 şi accesoriile acestuia a fost desfiinţat cu ocazia soluţionării contestaţiei formulată pe cale administrativă, este inadmisibilă acţiunea prin care reclamanta solicită anularea procesului verbal de control cu privire la acest impozit şi să se constate că nu datorează suma stabilită cu acest titlu de organele de inspecţie fiscală.
Or, se arată în considerentele sentinţei atacate, analizarea motivelor invocate de reclamantă sub acest aspect se poate face în condiţiile existenţei unui act administrativ fiscal prin care se stabileşte obligaţia de plată a impozitului, acest act fiind supus cenzurii instanţei de contencios administrativ după parcurgerea procedurii contestării pe cale administrativă.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Activitatea de Inspecţie Fiscală, Serviciul Control Fiscal 6 a efectuat în perioada decembrie 2004 - ianuarie 2005 o inspecţie fiscală la societatea reclamantă, având ca obiect verificarea modului de calcul a impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat consolidat, fiind încheiat la data de 11 aprilie 2005 un proces verbal în temeiul căruia a fost emisă Decizia de impunere nr. 64 din 11 aprilie 2005.
Reclamanta a contestat suma totală de 5.303.364 lei, reprezentând impozit pe profit, TVA, majorări de întârziere/dobânzi aferente şi penalităţi de întârziere aferente acestora.
Reţine instanţa de fond că, din probele administrate în cauză, a rezultat legalitatea atât a obligaţiilor fiscale suplimentare, stabilite de organele de inspecţie fiscală, cât şi a accesoriilor aferente acestora (dobânzi, majorări, penalităţi de întârziere), prin aplicarea principiului accesoriul urmează principalul.
Cererea de acordare a daunelor materiale şi morale a fost apreciată de prima instanţă ca fiind neîntemeiată, faţă de împrejurarea că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor răspunderii civile delictuale, deşi sarcina probei îi revenea sub acest aspect, în conformitate cu dispoziţiile art. 1169 C. civ., potrivit cărora cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească.
Astfel, reţine instanţa de fond, nu s-a făcut dovada că reclamanta a fost prejudiciată atât moral, cât şi material, prin emiterea actelor administrative contestate în cauză, acte care au fost emise cu respectarea legislaţiei incidente în materie, neputându-se considera că emiterea acestora constituie o faptă ilicită în sensul prevederilor care reglementează răspunderea civilă delictuală.
Reclamanta a declarat recurs împotriva celor două hotărâri – Încheierea din 15 decembrie 2008 şi sentinţa civilă nr. 1687 din 16 aprilie 2009 – considerându-le netemeinice şi nelegale.
Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ. şi, sistematizând criticile aduse hotărârilor în discuţie, societatea recurentă a punctat următoarele:
- proba cu expertiza tehnică/contabilă este o probă pertinentă şi concludentă faţă de obiectul acţiunii şi de obiectivele propuse de partea care a solicitat administrarea acestei probe, iar respingerea ei a fost motivată numai pe neîndeplinirea obligaţiei reclamantei de a prezenta organului de control documentele în original;
- greşit a fost soluţionată excepţia inadmisibilităţii acţiunii cu privire la punctul 2 teza II din Legea nr. 289 din 19 octombrie 2007 emisă de A.N.A.F., în condiţiile în care s-a solicitat anularea acesteia numai în ce priveşte măsura de refacere a controlului apreciată ca nelegală de către reclamantă în raport de motivele pentru care s-a dispus desfiinţarea actului de control şi având în vedere dispoziţiile art. 105 alin. (2) din OG nr. 92/2003, cu modificările şi completările ulterioare, privind Codul de procedură fiscală;
- sub aspectul impozitului pe profit aferent anului 2000 au fost ignorate dispoziţiile art. 36 din OUG nr. 98/1999 (privind protecţia socială a persoanelor al căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective) atâta vreme cât raporturile juridice între societate şi organul fiscal s-au născut în baza acestor proceduri ce vizează o facilitate fiscală/scutire şi îşi produc efectele pe întreaga perioadă de 2 ani, perioadă pentru care a fost acordată scutirea;
- nerecunoaşterea caracterului deductibil al cheltuielilor efectuate în baza unor contracte reprezintă o soluţie prin care se nesocoteşte o situaţie de fapt necontestată, anume că organele ce cercetare penală au ridicat toată contabilitatea societăţii, astfel că aceasta s-a aflat în imposibilitatea fizică de a face copii după toate documentele contabile; în sprijinul acestei critici au fost aduse ca argumente şi dispoziţiile art. 105 şi art. 64 C. proCod Fiscal;
- menţinerea actelor contestate prin înlăturarea caracterului de document justificativ al facturilor înregistrate în contabilitatea recurentei este, de asemenea, nelegală, întrucât caracterul deductibil al cheltuielilor nu este condiţionat de exemplarul original al facturii aşa cum au susţinut organele de control în pofida dispoziţiilor Legii nr. 414/2002 care nu impun condiţii speciale pe care trebuie să le îndeplinească un document pentru a dobândi caracter justificativ;
- nelegalitatea hotărârii privind înlăturarea caracterului deductibil al cheltuielilor reprezentând diferenţa dintre costul de achiziţie al unor bunuri şi preţul de vânzare mai mic către clienţi, în raport de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 414/2002 şi de pct. 27.5 din HG nr. 859/2002;
- nelegalitatea sentinţei în privinţa cheltuielilor efectuate de societate şi considerate de organele fiscale ca nefiind aferente veniturilor, în lipsa indicării în concret a temeiurilor de drept aplicabile unei situaţii de fapt şi în condiţiile unei conduite abuzive a organelor de control care au permis ridicarea întregii contabilităţi de organele de cercetare penală;
- interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale ce reglementează exercitarea dreptului de deducere al TVA, cu consecinţa nerecunoaşterii dreptului de deducere începând cu anul 1999, a calificării eronate a facturilor încasate pe care organul de control le-a considerat ca fiind încasate de titlu de avans – neputându-se reţine aplicabilitatea art. 12 din OUG nr. 17/2001, a nerecunoaşterii dreptului de deducere pentru facturile neprezentate în original, pentru facturile de aprovizionare cu bunuri şi servicii cu o valoare mai mare de 2.000 lei, a scutirii de TVA pentru transporturile internaţionale şi în legătură cu operaţiunile derulate în calitate de comitent şi comisionar;
- pe cale de consecinţă, faţă de cele arătate, apare ca nelegală şi soluţia privind obligaţiile accesorii aferent impozitului pe profit şi TVA stabilite suplimentar cât şi cea privind neacordarea daunelor materiale şi morale.
Prin întâmpinare, A.N.A.F. a răspuns punctual tuturor aspectelor ridicate de recurentă, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Examinând cauza, prin prisma art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că este întemeiată critica privind necesitatea efectuării unei expertize contabile în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, de complexitatea problemelor ce privesc atât situaţia de fapt cât şi cea de drept aplicabilă, astfel că devin incidente dispoziţiile art. 312 alin. (3) teza III C. proc. civ. cu referire la art. 305 C. proc. civ. potrivit cărora în instanţa de recurs nu se poate produce decât proba cu înscrisuri.
Prin încheierea de şedinţă din 15 decembrie 2008 (fila 315 dosar fond) instanţa de fond a respins proba cu expertiză contabilă solicitată de reclamanta SC W.M.L. SA reţinându-se că „aceasta nu a prezentat o serie de documente care să justifice caracterul deductibil al unor cheltuieli, că a prezentat facturi în copie xerox şi nu în original, că nu a făcut dovada că unele dintre bunurile achiziţionate sunt destinate nevoilor firmei şi că au fost utilizate în scopul desfăşurării activităţii economice proprii".
De asemenea, instanţa a stabilit că una dintre constatări vizează aplicarea în timp a OUG nr. 217/1999.
Dacă în privinţa acestui ultim raţionament Înalta Curte constată că este corectă abordarea, fiind într-adevăr atributul exclusiv al instanţei de a interpreta şi aplica prevederile OUG nr. 217/1999 pentru modificarea şi completarea OG nr. 70/1994 privind impozitul pe profit, nu acelaşi lucru se poate spune despre restul considerentelor ce au stat la baza respingerii probei în discuţie.
Multitudinea de documente depuse de reclamantă în răsturnarea prezumţiei de legalitate a actelor contestate atât în privinţa impozitului pe profit cât şi a TVA şi care privesc perioada supusă verificării respectiv cea cuprinsă între anii 2000- 2004, impuse în opinia Înaltei Curţi lămurirea împrejurărilor de fapt de către specialişti în materia contabilă/fiscală prin aplicarea normei procedurale care permite o astfel de constatare, anume art. 201 C. proc. civ.
Desigur stă în puterea judecătorului să cenzureze obiectivele propuse de societatea reclamantă (filele34-36 dosar fond), să le încuviinţeze numai pe acelea pe care le consideră relevante tocmai pentru a putea aplica prevederile legale incidente în materia dedusă judecăţii.
Mai mult, se apreciază ca neconvingătoare motivarea în respingerea probei cu expertiză şi ca întemeiată critica recurentei că limitarea probatoriului poate fi asimilată unei antepronunţări în cauză.
Proba cu expertiza contabilă este necesară atât pentru verificarea temeiniciei susţinerilor reclamantei cât şi a apărărilor pârâtei, urmând ca în urma coroborării acestei probe cu celelalte administrate să se concluzioneze în ce măsură sunt incidente dispoziţiile art. 18 alin. (1) cu referire la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Nu în ultimul rând, abordarea de faţă este de natură a respecta pe deplin dreptul la apărare al reclamantei.
Pentru cele expuse, recursul va fi admis, vor fi casate sentinţa civilă nr. 1687/2009 şi Încheierea din 15 decembrie 2008 (parte integrantă a sentinţei) iar cauza va fi trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Instanţa de rejudecare va evalua acţiunea funcţie de aspectele/criticile invocate de recurenta-reclamantă şi prezentate rezumativ în considerentele prezentei decizii, dar şi de înscrisurile noi depuse în faţa instanţei de control judiciar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC W.M.L. SA împotriva încheierii din 15 decembrie 2008 şi a sentinţei nr. 1687 din 16 aprilie 2009, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează hotărârile atacate şi trimite cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 13 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2529/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2532/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
