ICCJ. Decizia nr. 2555/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2555/2010
Dosar nr.1081/33/2009
Şedinţa publică din 14 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, reclamantul N.V. a solicitat în contradictoriu cu pârâta C.J.P. Cluj, anularea hotărârii din 13 februarie 2009 şi obligarea la recunoaşterea calităţii de persoană refugiată conform prevederilor Legii nr. 189/2000.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a fost refugiat împreună cu familia din localitatea de domiciliu urmare a persecuţiilor etnice la care a fost supus.
În probaţiune, reclamantul a depus un set de înscrisuri, respectiv: acte de stare civilă, declaraţiile autentificate ale martorilor H.A. şi C.G., hotărârile din 15 decembrie 2008 şi din 19 noiembrie 2003 emise de către pârâtă, prin care li s-au recunoscut drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, adeverinţă emisă de către Primăria comunei C. şi adresa emisă de către Ahivele Naţionale din cadrul M.I.R.A - Direcţia Judeţeană Cluj.
Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea acţiunii pentru considerentul că nu există niciun document oficial care să ateste refugiul reclamantului, iar martorii nu puteau fi în mai multe localităţi şi ca atare, declaraţiile nu pot fi concludente.
Prin sentinţa nr. 547 din 04 noiembrie 2009, Curtea de Apel Cluj a admis acţiunea reclamantului, a anulat hotărârea din 13 februarie 2009 emisă de pârâtă, a obligat pârâta să-i recunoască reclamantului calitatea de refugiat în perioada 01 octombrie 1944 - 17 decembrie 1944 şi să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, începând cu data de 01 februarie 2009.
Pentru a adopta această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că reclamantul a făcut dovada refugiului prin declaraţiile martorilor H.A. şi C.G., care au relevat că acesta împreună cu părinţii s-a refugiat din localitatea de domiciliu C., în localitatea M. în perioada 01 octombrie 1944 - 17 decembrie 1944, împrejurări cunoscute de către martori, întrucât se aflau în perioada respectivă în refugiu în aceeaşi localitate.
Totodată, prima instanţă a constatat că în perioada respectivă au existat refugieri din localitatea de domiciliu, aşa cum rezultă din adeverinţa nr. 3870 emisă de Primăria C., astfel că părăsirea domiciliului reclamantului s-a datorat persecuţiilor etnice la care a fost supus de regimul instaurat la acea perioadă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termenul legal, pârâta C.J.P. Cluj, care a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii.
Recurenta nu a indicat niciunul dintre motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ, mărginându-se doar să indice formal prevederile „art. 299 şi urm.” şi art. 3041 C. proc. civ.
Cererea de recurs cuprinde, în principal, referiri generale la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească declaraţiile de martori, respectiv, să fie foarte clare şi să se susţină reciproc, atunci când nu există în cauză documente oficiale care să stea la baza recunoaşterii statutului de refugiat, deoarece, până în prezent au fost întocmite sute de dosare cu martori care declară date contradictorii.
În plus, a mai arătat că trebuie să existe două surse de informaţie care să indice împreună aceleaşi date.
Singurele critici aduse sentinţei recurate constau însă, în următoarele:
1. În cauză există date contradictorii şi insuficiente, iar instanţa de fond nu a audiat martorii pentru a verifica cele afirmate de către pârâtă în întâmpinare.
2. În motivarea sentinţei recurate s-a introdus o argumentaţie privitoare la domiciliul minorului despre care nu s-a făcut nicio menţiune în întâmpinare.
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Cu referire strict la criticile formulate în recurs, instanţa de control judiciar reţine următoarele:
Potrivit art. 1 din OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuţii etnice, aflându-se în una din situaţiile expres prevăzute de lege.
Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-şi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.
Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele şi/sau au avut de suferit ca urmare a persecuţiilor etnice.
Totodată, potrivit art. 6 din OG nr. 105/1999 şi art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin HG nr. 127/2002, dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din ordonanţă se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
Prima instanţă a stabilit în mod corect, în baza probatoriului administrat în cauză, că intimatul-reclamant N.V., împreună cu familia sa, a fost nevoit să se refugieze din localitatea de domiciliu satul C., localitatea C., judeţul Cluj, în satul M., comuna M., judeţul Cluj, în perioada 01 octombrie 1944 – 17 decembrie 1944, ca urmare a persecuţiilor de natură etnică exercitate de autorităţile hortiste după cedarea Ardealului de Nord, încadrându-se astfel în dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 189/2000.
Curtea de Apel a avut în vedere declaraţiile martorilor H.A. şi C.G., autentificate la Biroul notarului public M.M.D. din H., Judeţul Cluj, persoane care au calitatea de beneficiari ai Legii nr. 189/2000, recunoscută de C.J.P. Cluj prin hotărârea din 19 noiembrie 2003, respectiv nr. 236396 din 15 decembrie 2008.
Contrar susţinerilor recurentei, din coroborarea celor două declaraţii notariale ale martorilor H.A. şi C.G., rezultă, în mod unitar că, în urma persecuţiilor din motive etnice exercitate asupra populaţiei din zona localităţii de domiciliu a intimatului-reclamant, acesta a părăsit în luna octombrie 1944 localitatea de domiciliu refugiindu-se în satul M., comuna M., judeţul Cluj, întoarcerea din refugiu având loc în cursul lunii decembrie a aceluiaşi an.
Aceste date se completează şi cu celelalte înscrisuri depuse în probaţiune, respectiv adeverinţa nr. 3870 emisă de Primăria C. din care rezultă că au existat refugieri în perioada 1940-1944 din localitatea de domiciliu a intimatului-reclamant.
Este adevărat că în exercitarea rolului activ, potrivit art. 129 alin. (5) din C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză şi poate ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.
Însă, în situaţia în care şi-a putut forma convingerea intimă asupra cauzei, pe baza probelor administrate de părţi, judecătorul nu are obligaţia legală de a ordona alte probe, decât dacă apreciază că sunt necesare pentru dezlegarea pricinii.
În speţă, Înalta Curte constată că nu s-a încălcat principiul rolului activ prin nedispunerea din oficiu a probei cu martori şi apreciază că probele au fost suficiente şi relevante pentru soluţionarea cauzei şi nu există motive în acest sens, care să justifice reformarea sentinţei.
Critica referitoare la „introducerea argumentaţiei privitoare la domiciliul minorului” nu prezintă relevanţă, motivarea instanţei de fond constituind un argument în plus în dovedirea faptului că la data refugierii, intimatul-reclamant, minor fiind, nu putea împărtăşi altă situaţie decât cea a părinţilor, cărora nu le-a fost contestat refugiul.
Faţă de probatoriul analizat mai sus, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a apreciat în mod temeinic şi legal că reclamantul se încadrează în categoriile de persoane cărora li se aplică măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 189/2000 pronunţând o hotărâre temeinică şi legală, cu respectarea cadrului legal instituit de OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare şi în raport cu jurisprudenţa Instanţei Supreme, precum şi a normelor şi principiilor de procedură civilă referitoare la administrarea şi analiza mijloacelor de probă.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul pârâtei C.J.P. Cluj va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.J.P. Cluj împotriva sentinţei nr. 547 din 04 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2556/2010. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 2554/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
