ICCJ. Decizia nr. 2554/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2554/2010
Dosar nr. 912/33/2009
Şedinţa publică din 14 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 693 din 5 noiembrie 2008, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta B.G. în contradictoriu cu C.J.P. Cluj, a anulat hotărârea nr. 23.116 din 23 iulie 2008 emisă de pârâtă şi a obligat-o pe aceasta să recunoască reclamantei calitatea de soţie supravieţuitoare a unei persoane refugiate în perioada 15 octombrie 1940 – 6 martie 1945 şi să-i acorde drepturile cuvenite în această calitate, începând cu data de 1 august 2008.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin hotărârea contestată, pârâta a respins cererea reclamantei de acordare a drepturilor cuvenite potrivit prevederilor OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, în calitate de soţ supravieţuitor, cu motivarea că datele invocate în dovedirea calităţii sunt contradictorii.
Din declaraţiile notariale ale martorilor B.I. şi D.I., dintre care B.I. este beneficiar al prevederilor OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că soţul decedat (B.A.) al reclamantei, împreună cu familia s-a refugiat în luna octombrie 1940 din localitatea de domiciliu urmarea persecuţiilor din motive etnice exercitate într-o altă localitate, revenirea familiei în localitatea de domiciliu având loc în luna aprilie 1945.
Conform dispoziţiilor art. 129 alin. (4) şi (5) din C. proc. civ., instanţa a dispus din oficiu audierea martorilor, prezentându-se la termenul de judecată din 5 noiembrie 2008 numai D.I., care a declarat că era consătean cu soţul decedat al reclamantei, pe care îl cunoştea foarte bine, şi ştie că acesta împreună cu familia s-a refugiat în luna octombrie 1940 în localitatea C., iar ulterior în localitatea T., refugiul fiind determinat de faptul că autorităţile maghiare aveau o atitudine ostilă faţă de persoanele de etnie română, prin agresiuni fizice şi vandalizarea locuinţelor.
A reţinut Curtea de apel că declaraţia dată în faţa instanţei de martorul D.I. este pertinentă şi relevă detalii ale refugiului soţului decedat al reclamantei, probă analizată în contextul istoric al epocii şi în considerarea jurisprudenţei în care s-a reţinut că efectele refugiului se produc direct şi nemijlocit şi asupra persoanelor minore la data refugiului.
Împotriva sentinţei pronunţată de Curtea de apel, a declarat recurs, în termenul legal, pârâta C.J.P. Cluj, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în temeiul dispoziţiile „art. 299 şi urm.” şi ale art. 3041 din C. proc. civ.
În motivarea recursului, recurenta-pârâtă C.J.P. Cluj a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond în mod greşit a acordat reclamantei drepturile solicitate în baza declaraţiilor date de martori, care nu sunt clare şi nu se susţin reciproc şi în condiţiile în care, în prezent 90% din dosarele de refugiat se întemeiază pe declaraţii de martori şi pe faptul că la Arhivele Naţionale nu există înscrisuri oficiale doveditoare.
În plus, a arătat că în privinţa reclamantei datele sunt insuficiente şi contradictorii pentru a justifica acordarea drepturilor prevăzute de OG nr. 105/1999 şi că declaraţiile notariale date de martori sunt dovezi precare şi pot face dovada până la înscrierea în fals.
Totodată, a susţinut că hotărârea instanţei de fond se întemeiază pe o singură depoziţie de martor, probă insuficientă în raport cu dispoziţiile legale.
Prin Decizia nr. 2172 din 10 aprilie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul declarat de C.J.P. Cluj, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte a constatat că prima instanţă şi-a format convingerea exclusiv pe declaraţiile martorilor B.I. şi D.I., dintre care însă numai B.I. are calitatea de beneficiar al prevederilor OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, conform hotărârii nr. 13882 din 17 martie 2004 emisă de C.J.P. Cluj, în timp ce D.I. nu are calitatea de beneficiar al ordonanţei şi chiar prin depoziţia dată în faţa instanţei, precizează că nu a părăsit localitatea de domiciliu – B. în timpul ocupaţiei maghiare, că îl cunoştea bine pe soţul decedat al reclamantei întrucât erau născuţi în acelaşi an – 1929 şi că din povestirile lui B.A., la întoarcerea în localitatea B., cunoaşte că familia acestuia s-a stabilit iniţial în localitatea C. şi ulterior în localitatea T.
În acelaşi timp, din declaraţia martorului B.I., singurul care are calitatea de beneficiar al prevederilor OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că familia soţului decedat al reclamantei s-a refugiat prin localitatea G., în localitatea C.
În concluzie, Înalta Curte a constatat că instanţa de fond s-a pronunţat în principal pe baza declaraţiei martorului D.I., care nu are calitatea de persoană refugiată pentru a putea relata cu privire la aspecte pe care le-a cunoscut în mod direct şi nemijlocit, astfel că se impunea ca instanţa să lămurească printr-un probatoriu suplimentar aspectele legate de refugiul numitului B.A. prin prisma unor mijloace de probă neîndoielnice în ceea ce priveşte calitatea persoanei care depune mărturie în calitate de martor.
Rejudecând cauza în fond, după casarea cu trimitere, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 571 din 11 noiembrie 2009 a admis acţiunea reclamantei B.G., în contradictoriu cu pârâta C.J.P. Cluj, a anulat hotărârea nr. 23.116 din 23 iulie 2008 emisă de pârâtă şi a obligat-o pe aceasta să-i recunoască reclamantei drepturile cuvenite soţului supravieţuitor, potrivit art. 3 din OG nr. 105/1999 pentru perioada 15 octombrie 1940 - 6 martie 1945, ca urmare a decesului soţului B.A., începând cu data de 01 august 2008.
Cu respectarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) din C. proc. civ., Curtea de apel a suplimentat probatoriul administrat în cauză şi a procedat la audierea martorilor F.M. şi B.T. acesta din urmă, beneficiar al prevederilor OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, prin hotărârea nr. 11.213/2003 emisă de C.J.P. Cluj.
Curtea de apel a înlăturat de la stabilirea situaţiei de fapt depoziţia martorului B.I., audiat în şedinţa publică din 21 octombrie 2009, acesta declarând că nu o cunoaşte pe reclamantă.
Din analiza coroborată a depoziţiilor martorilor F.M. şi B.T., Curtea de apel a reţinut că soţul reclamantei, numitul B.A. s-a refugiat împreună cu familia din localitatea de domiciliu, urmare a persecuţiilor etnice instituite, într-o altă localitate în luna octombrie 1940, reîntoarcerea având loc în cursul lunii aprilie 1945.
Concluzionând, Curtea de apel a apreciat că probele existente la dosar atestă cu carater unitar că reclamanta se încadrează în prevederile Legii nr. 189/2000, fiind soţie supravieţuitoare a celui refugiat, iar din declaraţia acesteia rezultă faptul că nu s-a recăsătorit.
Împotriva sentinţei menţionate, a declarat recurs, în termenul legal, pârâta C.J.P. Cluj, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 şi dispoziţiile art. 3041 din C. proc. civ.
Prin criticile aduse sentinţei recurate, recurenta-pârâtă a arătat că în cazul soţiei supravieţuitoare, instanţa nu poate stabili un interval de refugiu, deoarece reclamanta nu a fost ea însăşi refugiată, suma stabilită de lege fiind una fixă în cazul urmaşilor, indiferent de perioada de refugiere a soţului decedat.
În acelaşi timp, a arătat că martorul B.I. a fost refugiat în perioada septembrie 1940 – mai 1945 din S., în B. şi în felul acesta nu putea să aibă cunoştinţă despre situaţia declarată. În plus, a dat declaraţii de martor privind refugieri în mai multe cauze.
Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare în cauză.
Examinând sentinţa Curţii de apel prin prisma recursului declarat, cât şi sub toate aspectele, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este legală, aşa încât o va menţine.
În raport de situaţia factuală, prima instanţă a stabilit în mod corect că intimata-reclamantă B.G. se încadrează în prevederile Legii nr. 189/2000, în calitate de soţie supravieţuitoare a celui refugiat, în speţă, a soţului decedat B.A.
Cu respectarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) din C. proc. civ., Curtea de apel a suplimentat probatoriul administrat în cauză şi a procedat la audierea martorilor F.M. şi B.T. acesta din urmă, beneficiar al prevederilor OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, prin hotărârea nr. 11.213/2003 emisă de C.J.P. Cluj.
Coroborând declaraţiile celor doi martori, prima instanţă a ajuns la o concluzie justă pe care instanţa de recurs şi-o însuşeşte.
Cu referire concretă la motivele de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:
În cauză, la termenul din 21 octombrie 2009 a fost audiat nemijlocit de instanţă şi martorul B.I., a cărui depoziţie a fost consemnată şi ataşată la dosar.
Înalta Curte reţine că instanţa de fond a înlăturat depoziţia acestui martor din ansamblul probator administrat în cauză, aspect menţionat, de altfel şi în considerentele sentinţei recurate, aşa încât, critica recurentei cu privire la valoarea probatorie a declaraţiei acestui martor nu prezintă relevanţă.
În ce priveşte critica recurentei ce vizează stabilirea în mod greşit a unui interval de refugiu în cazul soţiei supravieţuitoare, într-adevăr, în dispozitivul sentinţei recurate Curtea de apel a dispus acordarea drepturilor cuvenite reclamantei, în calitate de soţie supravieţuitoare pentru perioada 15 octombrie 1940 – 6 martie 1945.
Înalta Curte apreciază însă că acest aspect nu poate conduce la reformarea sentinţei, ci reprezintă o eroare materială, prin adăugare, în condiţiile în care, din considerentele sentinţei rezultă cu claritate că aceste drepturi i-au fost acordate reclamantei în temeiul dispoziţiilor art. 3 din OG nr. 105/1999, începând cu 01 august 2008 (luna următoare celei în care a formulat cererea).
În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul de faţă este nefondat, neexistând motive de modificare sau casare a sentinţei recurate în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 sau art. 3041 din C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, îl va respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.J.P. Cluj împotriva sentinţei nr. 571 din 11 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2555/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 2553/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
