ICCJ. Decizia nr. 2559/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2559/2010
Dosar nr.1189/40/2009
Şedinţa publică din 14 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 169 din 16 octombrie 2009, Curtea de Apel Suceava, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată în temeiul Legii nr. 188/1999 de reclamantul G.G. în contradictoriu cu pârâta A.N.R.S. – Unitatea Teritorială 315 B., judeţul Botoşani şi a obligat pârâta să plătească reclamantului drepturile salariale reprezentând suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% fiecare, pentru perioada 23 mai 2006 – 23 mai 2007, actualizate cu aplicarea indicelui de inflaţie la data plăţii.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut că temeiul legal al drepturilor salariale pretinse prin acţiune îl constituie dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 188/1999 modificată, care în forma actuală prevede că salariul funcţionarului public este compus din salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Această componentă a salariului a fost introdusă prin art. 13 din Titlul III – Reglementări privind funcţia publică şi funcţionarii publici- din Legea nr. 161/2003, care prin art. 25 a modificat prevederile art. 29 Legea nr. 188/1999, în sensul stabilirii datei de la care se face aplicarea acestui text de lege, respectiv 01 ianuarie 2004.
În ce priveşte efectul suspendării sporurilor pentru perioada 2004 – 2006, prin OUG nr. 92/2004 şi OG nr. 2/2006, instanţa a constatat că acestea nu au fost abrogate, iar în prezent sunt de drept în vigoare, conform art. 64 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 24/2000 privind tehnica legislativă.
A fost menţionat şi principiul, potrivit căruia, o normă legală din moment ce a fost reglementată trebuie să producă efecte, deoarece este împotriva raţiunii de a exista a legilor să aibă doar caracter formal.
Dreptul reclamantului la sporurile salariale solicitate este un drept de creanţă şi prin urmare, poate fi privit ca un „bun” în sensul prevederilor art. 1 din Protocolului adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar atâta timp cât nu s-a dovedit existenţa unei cauze de utilitate publică pentru nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare, instanţa a apreciat că pârâta urmează a fi obligată la plata sumelor solicitate prin acţiunea principală.
Cât priveşte suspendarea aplicării dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, republicată, prin art. 44 din OUG nr. 92/2004, s-a reţinut că măsura suspendării s-a dispus cu încălcarea dispoziţiilor constituţionale ce reglementează drepturile persoanelor încadrate în muncă, care au avut un caracter temporar fără a duce la stingerea dreptului.
Împotriva sentinţei sus-menţionate, a declarat recurs, în termenul legal, pârâta A.N.R.S. – Unitatea Teritorială 315 criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 din C. proc. civ.
Prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă susţine, în esenţă, că soluţia instanţei de fond este greşită, întrucât drepturile solicitate au fost suspendate pentru perioada 2004 – 2006 prin OUG nr. 92/2004 şi OG nr. 2/2006.
Drepturile salariale ale funcţionarilor publici au fost reglementate anual prin legi speciale, astfel:
-pentru anul 2004, sistemul de salarizare a fost reglementat prin OUG nr. 82/2004;
- pentru anul 2005, sistemul de salarizare a fost reglementat prin OUG nr. 92/2004, aprobată prin Legea nr. 76/2005;
- pentru anul 2007, prin OG nr. 6/2007, iar pentru anul 2008 drepturile salariale au fost reglementate de OG nr. 9/2008, aprobată prin Legea nr. 232/2007.
Recurenta susţine că prin aceste acte normative nu au mai fost cuprinse cele două elemente prevăzute de Legea nr. 188/1999, respectiv suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare, aşa cum au fost prevăzute prin art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) şi cu toate că, începând cu data de 01 ianuarie 2007, niciun act normativ nu mai prevede suspendarea acestor drepturi, nu există o reglementare legală în aplicarea acestui text de lege cu privire la modul de acordare şi cuantumul lor.
Prin urmare, recurenta susţine că sentinţa recurată este nelegală şi netemeinică, deoarece judecătorul nu se poate substiui legiuitorului, singurul în măsură să promoveze un act normativ cu forţă juridică de lege.
Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei atacate ca temeinică şi legală.
Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 şi art. 3041 din C. proc. civ., precum şi cu reglementările incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele arătate în continuare.
Într-adevăr, potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:
„Art. 31. - (1) Pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din:
a) salariul de bază;
b) sporul pentru vechime în muncă;
c) suplimentul postului;
d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
(2)Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii.
(3) Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici”.
Este necontestat faptul că dispoziţiile referitoare la suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006, prin OUG nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2005, şi prin OG nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417/2006.
De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare”.
Însă, în cauză, dreptul la salariu al funcţionarilor publici este reglementat în Secţiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi şi îndatoriri” din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeaşi lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.
Or, în reglementările drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici în vigoare în perioada pentru care se solicită plata drepturilor nu a fost prevăzut nici suplimentul postului şi nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Astfel, în mod greşit instanţa de fond a obligat pârâta să acorde reclamantului suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare, fiecare în procent de 25% din salariul de bază, în lipsa unor reglementări şi criterii legale care să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.
O asemenea situaţie echivalează cu depăşirea limitelor puterii judecătoreşti, limitate constituţional la aplicarea legii pozitive şi substituirea autorităţii judecătoreşti în rolul ce revine puterii legislative, în speţă de a adapta legea de salarizare a funcţionarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive, în speţă de a emite norme de organizare a executării reglementărilor în litigiu.
În plus, în mod greşit a reţinut Curtea de apel că dreptul solicitat prin acţiune reprezintă un drept de creanţă şi constituie un ,,bun” în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Este adevărat că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanţă constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că „o creanţă nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales şi alţii împotriva Spaniei).
Or, în cauză, dreptul solicitat de reclamant la plata suplimentului postului şi a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu îşi găseşte o justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenţei Curţii Europenen a Drepturilor Omului, o creanţă care să poată fi calificată drept „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
La pronunţarea deciziei, în temeiul art. 329 alin. (3) teza finală din C. proc. civ., Înalta Curte are în vedere Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 880/16.12.2009), prin care, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, s-a stabilit că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Având în vedere toate considerentele menţionate, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi al art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va modifica sentinţa atacată, în sensul respingerii acţiunii, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de A.N.R.S. – Unitatea Teritorială 315 împotriva sentinţei nr. 169 din 16 octombrie 2009 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că respinge acţiunea ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2560/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2556/2010. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
