ICCJ. Decizia nr. 2794/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.2794/2010
Dosar nr. 59/2/2007
Şedinţa publică din 26 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1289 din 25 martie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC P. SA în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice – Direcţia Generală pentru Acorduri, Cooperare Internaţională şi Decontări Externe.
În motivarea acţiunii se reţine că reclamanta a solicitat anularea deciziei nr. 253497 din 8 decembrie 2006, a actului administrativ fiscal din 18 iulie 2006 şi a înştiinţării de plată emisă în baza acestuia, cu consecinţa exonerării reclamantei de plata sumelor menţionate în aceste acte, respectiv 110.490.175,37 lei dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente debitelor din rate de capital, dobânzi, comisioane şi alte costuri aferente, achitate la extern de Ministerul Finanţelor Publice şi 46.350,24 lei dobânzi şi penalităţi aferente achitării cu întârziere a comisionului datorat la fondul de risc.
Se mai reţine că prin art. 2 din HG nr. 1404/1996 SC P. SA Bucureşti este autorizată sa contracteze creditul extern potrivit art. 1 şi să prevadă anual, în bugetul său de venituri şi cheltuieli, sumele aferente rambursării la scadenţă a creditului.
In baza acestor dispoziţii a fost încheiată la 30 ianuarie 1997 Convenţia nr. 80697 intre Ministerul Finanţelor si reclamanta in baza căreia Ministerul Finanţelor a emis o garanţie in valoare de 200 milioane dolari S.U.A. prin care a garantat rambursarea creditului revolving împreună cu dobânzile, spezele şi comisioanele, conform prevederilor contractului de credit.
Potrivit dispoziţiilor pct. 4 din Convenţie, garantatul, adică reclamanta avea obligaţia de a plăti Ministerului Finanţelor comisionul la fondul de risc, adică contravaloarea sumei de 400.000 dolari S.U.A., conform termenelor si modalităţii prevăzute la pct. 4.2 si 4.3, precum si majorări de întârziere in caz de neachitare a comisionului la fondul de risc la termen, fără acceptul garantului de amânare de plata, majorări in cuantumul celor prevăzute de dispoziţiile legale pentru neplata obligaţiilor bugetare.
De asemenea potrivit pct. 3.1.7 din aceeaşi convenţie, in cazul in care reclamanta nu urma sa achite la scadenta ratele de capital, dobânda, spezele si comisioanele aferente si s-ar fi executat garanţia, reclamanta urma sa plătească pe lângă sumele datorate, majorări de întârziere la nivelul celor prevăzute de dispoziţiile legale pentru neachitarea obligaţiilor bugetare eşalonate la plata.
Fata de dispoziţiile sus indicate si in principal a dispoziţiilor HG nr. 1404/1996 sunt fără relevanta acordurile si orice acte ulterioare încheiate intre reclamanta si Compania Romana P., sau intre Ministerul Finanţelor si rafinăriile care au beneficiat de pe urma creditului contractat de reclamanta.
Faptul ca prin OUG nr. 249/2000 s-a reţinut ca o alta societate, respectiv Compania Romana P. avea obligaţii către reclamanta, in suma de 46.000 dolari S.U.A. sau către Ministerul Finanţelor si ca aceste sume reprezentând conform art. 3 din acest act normativ "influenţe conjuncturale nefavorabile rezultate din operaţiunile de finanţare a importurilor de ţiţei în perioada 1992 - 1997 şi din preţurile produselor petroliere practicate" au fost plătite din fondul special pentru produse petroliere constituit potrivit acestei ordonanţe, nu duce la concluzia susţinuta de reclamanta ca aceasta nu are obligaţia pusa în sarcina sa prin actele administrative contestate, din 18 iulie 2006 si din 8 decembrie 2006.
De asemenea, reclamanta nu a dovedit nici ca suma prevăzuta in anexa la OUG nr. 249/2000, este cea pentru care s-au calculat majorări sau penalităţi de întârziere, contrar dispoziţiilor art. 8 din aceeaşi ordonanţa.
Reclamanta, potrivit HG nr. 1404/1996 si Convenţiei încheiate in ianuarie 1997 cu Ministerul Finanţelor, avea obligaţii proprii, iar interpretarea acestei convenţii întemeiată pe acte ulterioare si pe acorduri cu terţi, nu ar face decât să anuleze implicit prevederile hotărârii de guvern sus-menţionate, în condiţiile in care aceasta hotărâre nu a fost abrogata nici expres si nici implicit.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta SC P. SA, susţinând că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:
- înscrisul din 18 iulie 2006 (actul administrativ-fiscal) nu cuprinde menţiunile prevăzute de art. 43 alin. (2) din OG nr. 92/2003, iar adresa din 8 decembrie 2006 nu întruneşte condiţiile unei decizii cu forma şi conţinutul prevăzut de art. 181 C. proCod Fiscal, în sensul că nu se individualizează temeiul de fapt şi de drept al creanţei bugetare (inclusiv izvorul obligaţiei – actul juridic din care rezultă aceasta). Astfel, în mod greşit instanţa de fond a respins excepţia nulităţii acestor acte care, prin viciile de formă, au creat grave prejudicii reclamantei în exercitarea dreptului la apărare;
- în mod greşit instanţa de fond a stabilit calitatea de debitor a reclamantei conform actelor administrativ-fiscale menţionate, exclusiv pe baza unor articole extrase dintr-un singur act – Convenţia din 30 ianuarie 1997 încheiată între reclamantă şi Ministerul Finanţelor - fără a se ţine seama de contextul normativ de la data încheierii convenţiei şi ulterior, respectiv Legea nr. 91/1993 privind datoria publică şi OUG nr. 249/2000 privind constituirea şi utilizarea Fondului Special pentru Produse Petroliere. Se precizează că, potrivit HG nr. 907 din 7 octombrie 1996 modificată prin HG nr. 1404/1996, Contractului de comerţ exterior pe bază de comision nr. 52 din 9 ianuarie 1997 modificat prin Acordul din 28 ianuarie 1997 coroborat cu Convenţia nr. 8096 din 30 ianuarie 1997, calitatea de debitor şi beneficiar exclusiv al importurilor de ţiţei derulate în baza Facilităţii Clase a avut-o Compania Română P. SA, iar aceasta a fost scutită de plata sumelor datorate la Fondul de risc prin OUG nr. 249/2000 privind constituirea şi utilizarea Fondului Special pentru Produse Petroliere. Prin urmare, o dată cu obligaţiile principale s-au stins şi accesoriile, astfel că SC P. SA nu poate fi obligată la plata unor dobânzi sau majorări de întârziere pentru aceste obligaţii.
Notele de constatare din 31 mai 1999 şi 19 mai 1998, adresa din 15 octombrie 1998 şi Convenţiile încheiate de Ministerul Finanţelor cu SC P. SA au constatat că datoriile la Fondul de Risc revin fie Companiei Române de P. SA, fie rafinăriilor din subordinea acesteia, iar nu SC P. SA;
- în mod greşit a fost respinsă excepţia prescripţiei obligaţiilor ce fac obiectul înscrisului din 25 august 2006, la momentul încheierii Convenţiei cu Ministerul Finanţelor prescripţia dreptului de a cere executarea creanţelor bugetare fiind reglementată de art. 98 din OG nr. 11/1996 privind executarea creanţelor bugetare, care prevedea că termenul de prescripţie este de 5 ani de la data naşterii dreptului de a cere executarea silită exclusiv pentru creanţele bugetare provenind din impozite, taxe, alte contribuţii stabilite potrivit legii, precum şi din majorările aferente [art. 98 lit. a)]. Prin urmare, dreptul organului fiscal de a pretinde de la reclamantă orice fel de creanţe bugetare reprezentând comision la Fondul de Risc s-a prescris, în cel mai defavorabil caz, în termen de 5 ani de la scadenţa ultimei tranşe, astfel cum aceasta fusese stabilită prin Convenţie, respectiv s-ar fi împlinit la 4 martie 2003.
Recurenta şi-a încadrat motivele de recurs în prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, precum şi motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este întemeiat, însă numai pentru următoarele considerente:
În mod legal instanţa de fond a respins excepţia nulităţii actelor administrative atacate în raport de prevederile art. 43 alin. (2) şi respectiv art. 181 C. proCod Fiscal, deoarece sancţiunea nulităţii absolute a actului nu este prevăzută de textele respective, iar pe de altă parte, reclamanta-recurentă nu a făcut dovada unei vătămări care să nu poată fi înlăturată altfel decât prin anularea actului astfel cum prevăd dispoziţiile art. 105 alin. (2) din C. proc. civ. [aplicabile în faza art. 2 alin. (3) C. proCod Fiscal] deficienţele de motivare – reale, de altfel – fiind remediate pe parcursul procesului de către pârâte prin întâmpinarea şi actele depuse.
De asemenea, este neîntemeiată critica recurentei referitoare la respingerea excepţiei de prescripţie a obligaţiilor ce fac obiectul acţiunii, instanţa de fond identificând în mod corect reglementarea legală şi termenul de prescripţie aplicabil. Astfel, chiar dacă la data naşterii pretinselor obligaţii prin Convenţia din 30 ianuarie 1997 erau aplicabile prevederile OG nr. 11/1996 (art. 98) privind un termen de prescripţie de 5 ani, la data la care termenul de prescripţie a început să curgă – data executării garanţiei de către C.M. Bank (octombrie 1997)- era aplicabil termenul prevăzut de art. 11 din O.G nr. 66/1994 privind formarea şi utilizarea resurselor derulate prin trezoreria statului, de 10 ani, iar prin OUG nr. 146/2002 aprobată prin Legea nr. 201/2003 s-a stabilit că dreptul de a cere executarea silită privind creanţele rezultate din gestionarea împrumuturilor externe garantate de stat se prescrie în termen de 25 de ani de la data la care, potrivit legii, se naşte acest drept.
Înalta Curte reţine însă ca fiind întemeiate criticile formulate de recurentă în legătură cu stabilirea incompletă şi unilaterală a situaţiei de fapt de către instanţa de fond, prin referire exclusivă la pct. 31.7 şi pct. 4 din convenţia din 30 ianuarie 1997, evocate fragmentar şi fără luarea în considerare a celorlalte acte juridice invocate de reclamantă.
Astfel, chiar în Preliminariile Convenţiei din 30 ianuarie 1997, cu referire la HG nr. 1404/1996, se stabilesc principiile în funcţie de care trebuie interpretate clauzele convenţionale, şi anume: „Beneficiar al ţiţeiului importat este Compania Romana de petrol si rafinăriile prelucrătoare, care se obliga în solidar să facă plata în întregime şi la termen a costului facilitaţii importului de ţiţei si respectiv a costului Scrisorii de garanţie externa, sa plătească necondiţionat penalităţi, dobânzi şi daune în caz de nerespectare a termenelor de plata, sa pună la dispoziţia Garantului si Garantatului mijloace de asigurare la a căror executare se va trece cu preferinţă".
Rezultă astfel poziţia C.R. "P. SA şi a rafinărilor prelucrătoare în cadrul raporturilor juridice create de acoperirea costului Facilităţii importului de ţiţei şi, respectiv, a costului Scrisorii de Garanţie, instanţa de fond stabilind nemotivat şi în baza unui probatoriu incomplet că un act normativ cum este OUG nr. 249/2000 privind constituirea şi utilizarea Fondului special pentru produse petroliere, nu trebuie luat în considerare la stabilirea debitelor SC P. SA.
În raport de această omisiune a instanţei de fond, Înalta Curte apreciază că în cauză se impune stabilirea, pe baza probelor existente şi a eventualelor noi probe (supliment de expertiză) a următoarelor elemente de fapt:
- identificarea obligaţiilor (debitelor) principale în raport de care s-au calculat accesoriile care se impută reclamantei-recurente;
- perioada pentru care au fost calculate fiecare din obligaţiile stabilite;
- identificarea obligaţiilor ce au făcut obiectul de reglementare a OUG nr. 249/2000 cu anexele respective şi a eventualei suprapuneri a acestora cu debitele stabilite în sarcina reclamantei;
- evidenţierea distinctă a accesoriilor calculate până la intrarea în vigoare a OUG nr. 249/2000 şi a celor calculate ulterior acestei date, până la data emiterii actului administrativ-fiscal.
În raport de aceste elemente de fapt se impune ca instanţa de fond să verifice existenţa şi cuantumul obligaţiilor reclamantei, şi anume dacă aceasta avea obligaţii la Fondul de Risc independente de cele ale Companiei Române P., precum şi dacă imputarea unor accesorii se justifică atât anterior apariţiei OUG nr. 249/2000,cât şi ulterior acestei date, în raport de conţinutul şi scopul reglementării. De asemenea, se impune verificarea calculului obligaţiilor reclamantei în raport cu dispoziţiile legale pentru neplata obligaţiilor bugetare eşalonate la plată, la care face trimitere expresă Convenţia din 30 ianuarie 1997.
Pentru considerentele menţionate, cu referire la art. 312 alin. (5) coroborat cu art. 304 şi art. 314 C. proc. civ. Înalta Curte apreciază că se impune casarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, în vederea pronunţării unei sentinţe în baza stabilirii complete a elementelor de fapt şi de drept menţionate.
Referitor la excepţia de necompetenţă materială a instanţei de fond, invocată de recurent pe parcursul judecării recursului, raportată la clauzele Convenţiei din 30 ianuarie 1997, aceasta nu poate fi primită, deoarece obiectul cauzei nu îl reprezintă un litigiu contractual, ci actele administrativ-fiscale emise de o autoritate administrativă în baza legii, cu invocarea şi a clauzelor convenţionale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC P. SA Bucureşti împotriva sentinţei nr. 1289 din 25 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ si fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 26 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2793/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2811/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
