ICCJ. Decizia nr. 2801/2010. Contencios. Pretentii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2801/2010
Dosar nr. 888/36/2008
Şedinţa publică din 27 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată reclamanta C.N.A.F.P. a chemat în judecată pe pârâta SC P.M. SA pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 109791,44 lei.
În motivare reclamanta a arătat că, în aplicarea Ordinului Ministrului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor nr. 267 din 10 aprilie 2003 au fost preluate amenajările piscicole aflate în exploatarea SC P.M. SA dar pentru că exista producţie în curs de execuţie şi în scopul continuării activităţii piscicole şi a soluţionării relaţiei referitoare la materialul piscicol s-a încheiat Protocolul nr. 624/2 din 2 iunie 2003, prin care s-a pus la dispoziţia pârâtei amenajarea cu terenurile şi dotările aferente, urmând ca pentru acest drept de folosinţă să se factureze lunar o anumită sumă pe bază de deviz acceptat de ambele părţi.
În apărare, pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune dar şi cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 34.379,70 lei cu titlu de despăgubiri.
La termenul de judecată din 4 septembrie 2008 reprezentantul pârâtei SC P.M. SA a făcut precizări cu privire la cadrul procesual, în sensul că potrivit art. 69 din OUG nr. 23 din 5 martie 2008 privind pescuitul şi acvacultura, Agenţia Domeniilor Statului a preluat cu titlu gratuit acţiunile pe care C.N.A.F.P. le deţine la societăţile comerciale cu profil piscicol, precum şi aferente terenurile amenajărilor piscicole deţinute de aceasta, în baza unui protocol de predare-preluare aprobat prin ordin al ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale.
Prin sentinţa civilă nr. 335/CA din 1 octombrie 2009 Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia prescripţiei, constatând ca fiind prescrise pretenţiile aferente anului 2003, precum şi cele din ianuarie –iulie 2004, a respins ca nefondat capătul de cerere formulat de reclamantă, privind pretenţiile aferente lunii august 2004, a admis excepţia netimbrării cererii reconvenţionale anulând această cerere ca netimbrată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că raportând situaţia de fapt la data de 7 august 2007, ca fiind cea la care s-a înregistrat cererea de chemare în judecată, excepţia prescripţiei este întemeiată astfel că a constatat că sunt prescrise pretenţiile aferente anului 2003, precum şi cele din ianuarie-iulie 2004.
Referitor la ultima factură emisă la data de 10 septembrie 2004 în sumă de 3.991 lei, pentru prestaţia aferentă lunii august 2004, instanţa de fond a respins această pretenţie ca nefondată, motivat de faptul că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiei asumate prin protocol, respectiv existenţa devizului acceptat de ambele părţi.
Potrivit convenţiei asumate nu se putea trece la facturare de către reclamantă până ce părţile nu încheiau un deviz estimativ al cantităţii de peşte ce reprezenta contravaloarea folosirii amenajărilor piscicole.
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională formulată de SC P.M. SRL împotriva C.N.A.F.P. Bucureşti, instanţa de fond a reţinut că obiectul acesteia este reprezentat de pretenţii în sumă de 34.379,70 lei, astfel că aceasta trebuia legal timbrată, invocând din oficiu excepţia netimbrării.
Împotriva acestei hotărâri, reclamantaAgenţia Domeniilor Statului a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Ulterior, recurenta-reclamantă a depus o cerere prin care a solicitat introducerea în cauză a A.N.P.A., în calitate de succesoare în drepturi şi obligaţii a Agenţiei Domeniilor Statului, în ceea ce priveşte administrarea fondului piscicol, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 317/2009.
Înainte de a analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale invocată, din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (6) va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Tulcea, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:
Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluţionare, de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acţiunii judiciare.
Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice.
Competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal este reglementată de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".
Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal, prin derogare de la prevederile Codului de procedură civilă în raport cu organul emitent al actului şi în funcţie de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.
În cauza de faţă reclamanta a chemat în judecată pârâta pentru a se dispune obligarea acesteia la plata sumei de 109791,44 lei.
Prin urmare, cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat este sub 500.000 lei, astfel că instanţa competentă să soluţioneze cauza în primă instanţă este Tribunalul Tulcea, secţia contencios administrativ şi fiscal.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. 3 şi art. 312 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi pe cale de consecinţă va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Tulcea, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de A.N.P.A., împotriva sentinţei civile nr. 335/CA din 1 octombrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Tulcea, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 27 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2800/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2803/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
