ICCJ. Decizia nr. 2959/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2959/2010
Dosar nr. 10681/2/2009
Şedinţa publică din 3 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul M.V. a chemat în judecată pe pârâta A.N.V. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună suspendarea executării ordinului din 12 octombrie 2009 emis de şeful autorităţii publice pârâte, până la soluţionarea irevocabilă a fondului cauzei, obligarea pârâtei să-i permită revenirea în funcţia publică de execuţie deţinută anterior.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că prin actul administrativ contestat a fost destituit din funcţia publică de inspector vamal I, superior 1, la D.R.A.O.V. Bucureşti, cu începere de la data de 15 octombrie 2009.
Reclamantul a susţinut că a îndeplinit procedura administrativă prealabilă, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, modificată.
Pe de altă parte, reclamantul a menţionat că ordinul atacat este lovit de nulitate, deoarece nu cuprinde motivele de fapt şi de drept avute în vedere de autoritatea emitentă la momentul adoptării măsurii de eliberare din funcţia publică.
În plus, reclamantul a susţinut că, şi în ipoteza în care situaţia de fapt prezentată în ordin ar fi reală, sancţiunea aplicată este vădit disproporţionată.
Pârâta A.N.V. a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea acţiunii reclamantului ca neîntemeiată, cu motivarea că măsura dispusă în cauză este legală şi că reclamantul nu mai putea să-şi desfăşoare activitatea fără să aducă prejudicii grave autorităţii vamale.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 677 din 5 februarie 2010, a respins acţiunea reclamantului ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
Dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată, impun îndeplinirea a două condiţii cumulative pentru a se putea dispune suspendarea unui act administrativ: existenţa unui caz bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente.
În speţă, nu există un caz bine justificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea contenciosului administrativ, care să impună suspendarea efectelor actului administrativ prin care s-a dispus eliberarea reclamantului din funcţia publică de execuţie de inspector vamal, întrucât în cuprinsul acestuia au fost descrise faptele reţinute în sarcina reclamantului şi a fost indicată instanţa la care poate fi contestat.
În opinia judecătorului fondului, neindicarea termenului în care poate fi atacat ordinul de sancţionare disciplinară nu atrage sancţiunea nulităţii absolute. Sancţiunea este aplicată în temeiul Legii nr. 188/1999, care face referire la instanţa competentă, iar reclamantul nu poate invoca necunoaşterea legii. În plus, acesta a introdus contestaţia la instanţa de contencios administrativ competentă, ceea ce demonstrează că i s-au adus la cunoştinţă toate elementele necesare în acest scop.
Prima instanţă a concluzionat că toate aspectele anterior descrise sunt de natură a demonstra lipsa vreunei împrejurări legate de starea de fapt sau de drept, care este de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ aflat în discuţie.
De asemenea, curtea de apel a apreciat că nici cea de-a doua condiţie impusă de textul legal anterior indicat nu este îndeplinită, deoarece reclamantul nu a dovedit existenţa unui prejudiciu material viitor şi previzibil sau o perturbare previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul R.M.V., care a solicitat modificarea sa şi admiterea cererii de suspendare astfel cum a fost formulată.
În primul motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul a precizat că hotărârea judecătorească atacată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii.
În cel de-al doilea motiv de recurs, încadrat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a susţinut faptul că sentinţa contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 14 din Legea contenciosului administrativ.
În concret, recurentul a arătat că starea de fapt prezentată în cererea introductivă de instanţă este de natură a crea îndoieli serioase cu privire la legalitatea ordinului din 12 octombrie 2009 emis de Vicepreşedintele A.N.A.F. – A.N.V.
Totodată, recurentul a susţinut că lipsirea sa de veniturile salariale reprezintă o pagubă iminentă.
Intimata a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat (filele 15 - 18 dosar).
Analizând sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
1. Nu este fondat motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, conform jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.
Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.
Întrucât Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.
Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.
Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.
În speţa de faţă, instanţa de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale.
În cauză, judecătorul fondului a analizat susţinerile recurentului - reclamant cu privire la existenţa cazului bine justificat, în raport cu dispoziţiile legale invocate de aceasta.
Cu alte cuvinte, judecătorul a discutat în cuprinsul hotărârii recurate relevanţa împrejurărilor de fapt şi de drept expuse în cererea de chemare în judecată de către recurentul - reclamant, din perspectiva prevederilor art. 14 din Legea contenciosului administrativ.
De asemenea, prima instanţă a analizat cea de-a doua condiţie impusă de textul legal anterior amintit, respectiv iminenţa producerii unei pagube.
2. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este fondat, pentru argumentele care vor fi prezentate în continuare.
În prezenta cauză, se pune problema temeiniciei cererii de suspendare a executării ordinului din 12 octombrie 2009 emis de Vicepreşedintele A.N.A.F. - A.N.V., prin care s-a dispus destituirea recurentului din funcţia publică de inspector vamal I, superior 1, la D.R.A.O.V. Bucureşti, cu începere de la data de 15 octombrie 2009.
Înalta Curte apreciază că prima instanţă a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 14 din Legea contenciosului administrativ în speţa de faţă.
Astfel, potrivit acestui text legal, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
Trebuie amintit faptul că suspendarea executării actelor administrative este un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.
După cum se cunoaşte, suspendarea actelor juridice reprezintă operaţiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există.
Actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumţia de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) şi pe prezumţia de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă).
De aici rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuşi titlu executoriu.
Cu alte cuvinte, a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept şi o democraţie constituţională.
Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situaţie de excepţie, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr. 554/2004.
Aşa cum am amintit mai sus, o condiţie impusă de legiuitor pentru a se dispune această măsură este aceea a existenţei unui caz bine justificat.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Prin urmare, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, în prezent, principiul legalităţii a devenit un principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea întocmai a legii de către destinatarii ei (cetăţeanul şi statul).
În sistemul juridic românesc, acest principiu este reglementat în art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (2) din Constituţie. Astfel, primul text constituţional precizează faptul că, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus de lege.
În cazul actelor administrative, legalitatea înseamnă recunoaşterea caracterului valabil al actelor şi al efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumţiei de legalitate. Chiar dacă beneficiază de putere discreţionară, autorităţile publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a executării şi executare în concret trebuie să o realizeze.
Cu alte cuvinte, între actul administrativ şi lege există în mod necesar un raport de subordonare.
În speţa de faţă, Înalta Curte constată că suntem în prezenţa unui caz bine justificat.
Astfel, în raportul din 5 octombrie 2009 întocmit de comisia de disciplină din cadrul A.N.V. (act nominalizat în preambulul actului administrativ de sancţionare disciplinară aflat în discuţie) se menţionează următoarele:
În cursul anului 2008, la solicitarea D.G.A.M.C., organele de inspecţie fiscală ale D.R.A.O.V. Bucureşti au început o activitate de inspecţie fiscală în domeniul produselor accizabile la SC P. SA.
Controlul efectuat de recurentul M.V. şi de dl. C.E. s-a finalizat cu întocmirea proceselor - verbale din 20 martie 2009, precum şi a proceselor - verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, prin care s-a stabilit în sarcina SC P. SA plata accizelor, a T.V.A.-ului şi a majorărilor de întârziere aferente, cu motivarea că acestea trebuiau calculate şi achitate de societate în momentul fiecărei livrări în parte.
Actele de mai sus au fost contestate de SC P. SA, care a arătat că, în momentul începerii inspecţiei fiscale efectuate de cei doi funcţionari publici, nu a cunoscut perioada ce urmează a fi supusă inspecţiei fiscale, precum şi suprapunerea unor inspecţii fiscale.
În plus, societatea controlată a arătat că fapta reţinută de cei doi inspectori vamali ca fiind săvârşită de Antrepozitul fiscal Brazi, respectiv livrarea de uleiuri minerale (benzina fără plumb) fără virarea la bugetul de stat a valorii accizelor aferente nu este prevăzută ca infracţiune de C. fisc., art. 196 alin. (1) lit. f), indicat de inspectorii vamali ca bază legală pentru săvârşirea infracţiunii nu există.
Ca atare, în sarcina recurentului au fost reţinute următoarele fapte:
- interpretarea eronată a unor facturi interne pentru produse livrate între departamentele SC P. SA drept facturi fiscale determinate de operaţiuni de vânzare - cumpărare;
- nerespectarea prevederilor O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, cu modificările şi completările ulterioare, atât în ceea ce priveşte motivarea, cât şi aplicarea sancţiunilor contravenţionale.
Totodată, în decizia contestată s-a reţinut şi faptul că recurentul are grave lacune în pregătirea profesională în materie de inspecţie fiscală în domeniul produselor accizabile, cu consecinţe negative grave asupra imaginii autorităţii vamale, putând aduce grave prejudicii materiale instituţiei prin acţiunile îndreptate de agenţii economici împotriva autorităţii vamale.
În opinia instanţei de control judiciar, unul din argumentele juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu este acela că, prin sentinţa nr. 3474 din 5 martie 2010, ambele pronunţate de Judecătoria Ploieşti, au fost respinse plângerile contravenţionale formulate de petenta SC P. SA împotriva proceselor - verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, încheiate de recurent.
Pe de altă parte, este de observat că necorespunderea profesională nu poate constitui temei pentru sancţionarea disciplinară, după cum s-a reţinut în ordinul contestat, ci pentru eliberarea din funcţia publică pentru acest motiv.
Aşadar, Înalta Curte apreciază că există un caz bine justificat pentru a se putea dispune suspendarea actului administrativ aflat în discuţie.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noţiunea de pagubă iminentă se înţelege prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
În concepţia instanţei de control judiciar, şi această condiţie legală este îndeplinită în speţă, întrucât destituirea din funcţia publică a recurentului, în temeiul art. 97 lit. d) din Legea nr. 188/1999, republicată, este de natură să producă consecinţe păgubitoare certe şi imediate pentru recurent, ca urmare a lipsirii acestuia de indemnizaţia cuvenită. Ca atare, aceste consecinţe nu pot fi înlăturate decât prin întreruperea vremelnică a efectelor produse de actul administrativ contestat.
Faţă de împrejurarea că instanţa de fond a interpretat în mod greşit art. 14 din Legea contenciosului administrativ, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C.proc.civ, raportat la art. 20 şi 28 din Legea nr. 554/2004, va admite recursul, va modifica sentinţa atacată şi va suspenda executarea ordinului din 12 octombrie 2009 emis de Vicepreşedintele A.N.A.F. – A.N.V.
În temeiul art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimata - pârâtă la 750 lei cheltuieli de judecată către recurentul - reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de M.V. împotriva sentinţei civile nr. 677 din 5 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, modifică sentinţa atacată, în sensul că suspendă executarea Ordinului din 12 octombrie 2009, emis de Vicepreşedintele A.N.A.F. - A.N.V.
Obligă intimata - pârâtă A.N.V. la plata sumei de 750 lei cheltuieli de judecată către recurentul - reclamant M.V.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 295/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2963/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
