ICCJ. Decizia nr. 302/2010. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 302/2010
Dosar nr. 880/33/2009
Ședința publică din 22 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Procedura în faţa Curţii de apel
Prin acţiunea în contencios administrativ înregistrată la Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Ş.R.M. a chemat în judecată pe pârâta A.N.R.P., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa aceasta să fie obligată la emiterea unui titlu de plată pe numele reclamantei, pentru suma de 500.000 lei, în baza cererii de opţiune din 11 decembrie 2008; să vireze în contul reclamantei suma de 500.000 lei, urmare a emiterii titlului de plată, reprezentând măsurile reparatorii acordate reclamantei prin Decizia nr. 3366 din 10 noiembrie 2008 emisă de C.C.S.D. în Dosarul nr. 12721/CC/2008, prin care s-a stabilit cuantumul măsurilor reparatorii la 2.286.415,55 lei; să fie obligată pârâta la plata de daune cominatorii de 1.000 lei pe zi de întârziere, de la rămânerea irevocabilă a sentinţei şi până la emiterea titlului de plată pentru suma de 500.000 lei, în baza cererii de opţiune, precum şi obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii de 1.000 lei pe zi de întârziere de la rămânerea irevocabilă a sentinţei şi până la virarea sumei de 500.000 lei, urmare a emiterii titlului de plată reprezentând măsurile reparatorii.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că prin Decizia nr. 3366 din 10 noiembrie 2008 emisă de C.C.S.D. s-a stabilit în favoarea sa cuantumul măsurilor reparatorii la 2.286.415,55 lei, sumă rezultată în urma efectuării raportului de evaluare pentru terenul în suprafaţă de 2.591 mp situat, înscris în C.F. Cluj.
După emiterea deciziei arătate, reclamanta a formulat o cerere de punere în executare a acesteia, dar pârâta nu a răspuns în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004 prin emiterea titlului de plată şi virarea sumei cuvenite.
A mai arătat că dispoziţiile aplicabile în materie sunt cele cuprinse în art. 3 lit. h) din Legea nr. 247/2005, titlul VII, modificat prin O.U.G. nr. 81/2007, potrivit cărora sumele aferente despăgubirilor în numerar se plătesc în două tranşe, pe parcursul a 2 ani până la concurenţa sumei de 500.000 lei şi că aceste prevederi încalcă art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, principiul soluţionării cererii într-un termen rezonabil şi atributele dreptului de proprietate.
A invocat jurisprudenţa C.E.D.O. în materie (cauza Belasin împotriva României, cauza Brumărescu împotriva României, cauza Ramadhi şi alţi cinci împotriva Albaniei, etc.) şi practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin întâmpinare, pârâta A.N.R.P. a solicitat, pe fond, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
De asemenea, a invocat excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată invocând prevederile art. 182 pct. 1 lit. a) din H.G. nr. 128/2008 şi art. 182 lit. a) Titlul VII al Legii nr. 247/2005, potrivit cărora emiterea titlului de plată şi plata despăgubirilor băneşti în numerar către persoanele îndreptăţite se va dispune în termen de 15 zile de la existenţa disponibilităţilor financiare în contul A.N.R.P. în ordinea depunerii cererilor de opţiune.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, pârâta a apreciat ca neîntemeiate capetele de cerere vizând emiterea titlului de plată şi plata despăgubirilor în numerar, întrucât aceste operaţiuni se fac în ordinea înregistrării cererilor de opţiune în termen de 15 zile de la data existenţei disponibilităţilor băneşti, Legea nr. 247/2005 fiind o lege specială, care se aplică cu prioritate faţă de orice alte prevederi legale cu caracter general.
Cu privire la celelalte capete de cerere ale acţiunii reclamantei, relative la plata daunelor cominatorii, pârâta a solicitat respingerea lor ca inadmisibile, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale şi nefiind vorba de refuzul pârâtei de a emite titlul de plată, atâta vreme cât criteriul de emitere şi de plată îl reprezintă ordinea depunerii cererilor de opţiune.
A apreciat că jurisprudenţa C.E.D.O. invocată de reclamantă nu este relevantă în speţă şi că în măsura în care actele normative speciale nu contravin Constituţiei ele rămân în vigoare şi trebuie respectate.
2. Hotărârea Curţii de apel
Prin sentinţa civilă nr. 353 din 2 iulie 2009, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia prematurităţii acţiunii invocată de pârâtă, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă şi a obligat pârâta să emită titlul de plată şi să vireze reclamantei suma de 500.000 lei.
A respins celelalte capete de cerere.
Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia prematurităţii acţiunii, instanţa de fond a apreciat că aceasta este nefondată, având în vedere caracterul vătămător al întârzierii nejustificate din partea pârâtei de a realiza efectiv drepturile patrimoniale ale reclamantei. A mai considerat că a da preeminenţă legii speciale care prevede că termenul de plată curge de la data disponibilităţilor financiare, moment greu cuantificabil, înseamnă a recunoaşte autorităţii publice o marjă exorbitantă de apreciere şi a expune reclamanta unor aşteptări temporale şi incertitudini cu privire la realizarea efectivă a dreptului, incompatibile cu dreptul său.
Relativ la fondul cauzei, prima instanţă a observat că petitul privind obligarea pârâtei la emiterea titlului de plată pentru suma de 500.000 lei este pe deplin îndreptăţit, în concordanţă cu jurisprudenţa C.E.D.O., în concret cu hotărârea dată în cauza de Ramadhi şi alţi cinci împotriva Albaniei, care statuează că şi o decizie a unei autorităţi administrative definitive trebuie pusă în aplicare ca şi o hotărâre judecătorească.
Sub acest aspect, pârâta este ţinută să ia toate măsurile pentru respectarea Deciziei nr. 3366 din 10 noiembrie 2008, inclusiv emiterea titlului de plată, inexistenţa disponibilităţilor băneşti nefiind un argument care să poată fi opus reclamantei.
În ceea ce priveşte capătul de cerere vizând obligarea pârâtei la virarea efectivă a sumei de 500.000 lei în contul reclamantei, prima instanţă a apreciat că luând în considerare durata fazelor administrative de soluţionare a pretenţiilor reclamantei şi faptul că aceasta ar trebui să mai aştepte încă 2 ani, fiind condiţionată de existenţa disponibilităţilor băneşti, durata totală a procedurii de realizare a dreptului de proprietate al reclamantei de 8 - 9 ani nu mai are caracter rezonabil, nesocotindu-se şi practica judiciară în materie a C.E.D.O. de către autoritatea pârâtă, astfel că a admis şi acest capăt de cerere.
Cu privire la capetele de cerere vizând plata sumei de 1.000 lei cu titlu de daune cominatorii pentru fiecare zi de întârziere, prima instanţă a apreciat că procedura contenciosului administrativ nu prevede sancţiunea pretinsă, procedura de executare a titlurilor executorii constituite din hotărâri judecătoreşti fiind derogatorie de la dreptul comun, potrivit art. 22 şi următoarele din Legea nr. 554/2004 şi, pe cale de consecinţă, a respins aceste petite ca inadmisibile.
3. Recursul declarat de A.N.R.P.
Împotriva hotărârii primei instanţe a declarat recurs pârâta A.N.R.P., invocând motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., cât şi dispoziţiile cu caracter general cuprinse în art. 3041 C. proc. civ.
Recurenta nu şi-a structurat criticile formulate în motive de recurs.
Înalta Curte reţine că, din modul în care au fost expuse, acestea vizează greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor cuprinse în O.U.G. nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, prin care s-a completat Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin introducerea Capitolului V1.
În concret, recurenta invocă prevederile art. 18 alin. (1) din actul normativ indicat, arătând că titlul de conversie şi/sau titlul de plată se emit în ordinea înregistrării cererilor de opţiune, derogările fiind permise numai în situaţii excepţionale care nu se regăsesc în speţă. Până în prezent au fost emise titluri de plată în ordinea depunerii cererilor până la dosarul de opţiune înregistrat la 3 martie 2008, reclamanta având Dosarul de opţiune înregistrat cu nr. 08539 din 11 decembrie 2008.
O critică distinctă se referă la inaplicabilitatea jurisprudenţei C.E.D.O., invocată de Curtea de apel în considerentele hotărârii atacate. Recurenta afirmă că soluţiile pronunţate de C.E.D.O. în cauzele Belasin împotriva României şi Ramadhi şi alţi cinci împotriva Albaniei nu au nicio legătură cu cauza de faţă, ele vizând situaţii de fapt diferite şi, prin urmare, impunând un tratament juridic diferit.
Conchizând, recurenta arată că în ipoteza în care există legi injuste se impune schimbarea lor care poate fi obţinută inclusiv pe calea invocării excepţiei de neconstituţionalitate. În măsura în care o lege este în vigoare, ea trebuie respectată şi aplicată ca atare potrivit art. 154 alin. (1) din Constituţie.
4. Întâmpinarea formulată de Ş.R.M.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 13 noiembrie 2009, intimata Ş.R.M. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Intimata a insistat asupra caracterului nerezonabil al duratei procedurii administrative, în contextul în care a formulat notificare în anul 2001 şi este ţinută să mai aştepte încă doi ani, fiind condiţionată şi de existenţa disponibilităţilor băneşti.
În acest context a solicitat Înaltei Curţi să aprecieze că acest termen de 2 ani nu este compatibil cu existenţa unui remediu rapid şi eficient, iar exigenţele unei bune administraţii la care are dreptul orice cetăţean nu pot fi îndeplinite.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Intimata - reclamantă Ş.R.M. a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ refuzul recurentei - pârâte de a emite un titlu de plată în favoarea sa pentru suma de 500.000 lei.
Prima instanţă, pentru argumentele expuse la pct. I.2, a considerat că acest refuz este nejustificat.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, cât şi sub toate aspectele, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este legală pentru motivele care succed.
Contextul factual al cauzei de faţă nu este contestat.
Astfel, prin Decizia nr. 3366 din 10 noiembrie 2008 C.C.S.D. a emis în favoarea intimatei Ş.R.M. un titlu de despăgubire în cuantum de 2.286.416,55 lei.
Sub nr. 8539 din 11 decembrie 2008 s-a înregistrat la A.N.R.P. - Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar, opţiunea reclamantei în sensul acordării unui titlu de plată (despăgubiri în numerar) pentru suma de 500.000 lei şi a unui titlu de conversie (despăgubiri în acţiuni) pentru suma de 1.786.416,55 lei.
Recurenta nu neagă dreptul intimatei de a primi despăgubiri în numerar în cuantum de 500.000 lei, însă invocă faptul că O.U.G. nr. 81/2007 nu prevede un termen pentru plata acestei sume, ci, dimpotrivă, impune două limitări: emiterea titlurilor de plată în ordinea depunerii cererilor de opţiune (şi la data formulării recursului se ajunsese la Dosarul de opţiune înregistrat cu nr. 3171 din 3 martie 2008), precum şi existenţa disponibilităţilor financiare.
Aceste apărări ale autorităţii, reiterate şi sub forma motivelor de recurs nu pot fi primite pentru că prelungesc excesiv procedura administrativă ce a debutat în anul 2001, prin formularea notificării prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Or, luând în considerare intervalul de timp scurs de la iniţierea procedurii, precum şi faptul că în baza legislaţiei interne, intimata este ţinută să mai aştepte încă doi ani, fiind condiţionată şi de existenţa disponibilităţilor băneşti, se ajunge la o durată totală a procedurii de aproximativ 9 ani, ceea ce, în mod evident, nu poate fi considerată o durată rezonabilă.
În concret, răspunzând criticilor recurentei, Înalta Curte reţine următoarele:
Dispoziţiile legale invocate de recurentă în favoarea sa au următorul cuprins:
Art. 18 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005:
„După emiterea titlurilor de despăgubire aferente, A.N.R.P. va emite, pe baza acestora şi a opţiunilor persoanelor îndreptăţite, un titlu de conversie şi/sau un titlu de plată. Titlul de conversie va fi înaintat Depozitarului Central în termen de 30 de zile calendaristice calculate de la data emiterii, în vederea conversiei în acţiuni, iar titlurile de plată vor fi remise Direcţiei pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar în vederea efectuării operaţiunilor de plată”.
La rândul său art. 181, din acelaşi Titlu VII al Legii nr. 247/2005, introdus prin O.U.G. nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, stabileşte că:
„ 1) Titlurile de despăgubire pot fi valorificate de deţinătorii acestora într-una din modalităţile prevăzute în prezenta secţiune.
(2) Dacă titlul de despăgubire individual este emis pentru o suma de maxim 500.000 lei, titularul acestuia are posibilitatea să solicite fie realizarea conversiei acestuia în acţiuni emise de Fondul Proprietatea, fie acordarea de despăgubiri în numerar, fie parte în acţiuni, parte în numerar.
(3) Dacă titlul de despăgubire individual este emis pentru o sumă care depăşeşte 500.000 lei, titularul acestuia are două posibilităţi de valorificare a titlurilor de despăgubire, în funcţie de opţiunea sa:
a) să solicite primirea exclusiv de acţiuni emise de Fondul Proprietatea sau
b) să solicite primirea de titluri de plată, în condiţiile art. 141 şi cu respectarea termenelor şi a limitărilor prevăzute la art. 3 lit. h) din lege şi, până la concurenţa despăgubirii totale acordate prin titlul sau titlurile de despăgubire, acţiuni emise de Fondul Proprietatea.
(4) Titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima şedinţă de tranzacţionare a acţiunilor emise de Fondul Proprietatea ”.
Din interpretarea acestor texte legale, recurenta ajunge la concluzia că prin actul normativ adoptat cu scopul „accelerării procedurii de acordare a despăgubirilor” s-au introdus anumite „limite” pe care nu le poate eluda.
Curtea de apel a reţinut însă în mod legal că dreptul de creanţă pe are îl are intimata împotriva titlului reprezintă un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale iar limitările şi condiţionările impuse de reglementarea naţională nu sunt compatibile cu protecţia proprietăţii asigurată de protocol.
În acest punct trebuie arătat că este complet lipsit de suport motivul de recurs referitor la inaplicabilitatea dispoziţiilor Convenţiei şi a jurisprudenţei aferente (blocul de covenţionalitate).
Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţie, dacă există neconcordanţe între normele interne privitoare la protecţia drepturilor omului şi prevederile Convenţiei, acestea din urmă au prioritate.
În Cauza D.P. împotriva României, C.E.D.O. a arătat că un asemenea sistem „bazat pe prioritatea Convenţiei şi a jurisprudenţei sale asupra sistemelor naţionale de drept are menirea de a asigura în mod direct buna funcţionare a mecanismului de garantare a apărării drepturilor omului instituit de Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale”. În această hotărâre s-a mai precizat şi că, din moment ce Convenţia face parte din ordinea juridică internă, acest lucru are drept consecinţă, „obligaţia pentru judecătorul naţional de a asigura punerea în aplicare efectivă a dispoziţiilor sale, făcându-le astfel să treacă, la nevoie, înaintea oricăror dispoziţii contrare din legislaţia naţională, fără a aştepta abrogarea acestora de către legislator”.
În acest context, invocarea de către prima instanţă a hotărârilor pronunţate în cauzele Belasin împotriva României şi Ramadhi şi alţii împotriva Albaniei este pertinentă, în considerente explicându-se detaliat raţiunile pentru care această jurisprudenţă a fost citată.
Astfel, în cauza Belasin împotriva României, Curtea s-a pronunţat în sensul că deşi O.U.G. nr. 81/2007 vizează accelerarea procedurii de indemnizare pentru bunurile preluate abuziv de stat „totuşi, până în prezent, Fondul Proprietatea nu funcţionează încă într-o manieră susceptibilă a îndeplini efectiv scopul acordării despăgubirilor”. Deşi speţa nu era identică cu cea de faţă, Curtea de apel a decelat în mod corect că raţiunile pentru care C.E.D.O. a stabilit că se impune ca Statul Român să ia toate măsurile necesare pentru repararea prejudiciului suferit de cei ale căror imobile au fost preluate abuziv, subzistă în prezenta cauză prin obligaţia impusă de către instanţe autorităţilor competente de a respecta durata rezonabilă a procedurii.
Cealaltă cauză, Ramadhi şi alţii împotriva Albaniei, a fost invocată în contextul în care s-a reţinut că lipsa de fonduri nu poate justifica neaplicarea, într-un termen rezonabil, a unei hotărâri definitive, concept care cuprinde şi existenţa unei decizii a unei autorităţi administrative, întrucât obligaţia de a pune în executare o astfel de hotărâre revine statului.
În fine, soluţia fondului se impune a fi păstrată şi în virtutea principiului subsidiarităţii în materia protecţiei internaţionale a drepturilor omului, instanţa de judecată având prerogativa de a preveni încălcarea drepturilor de care se prevalează intimata şi de a nu expune România la o nouă condamnare, previzibilă, în faţa jurisdicţiei de la Strasbourg.
III. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru toate considerentele expuse la pct. II.1, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ. şi al art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se va respinge recursul de faţă ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta A.N.R.P. împotriva sentinţei civile nr. 353 din 2 iulie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3003/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 303/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
