ICCJ. Decizia nr. 3153/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.3153/2010
Dosar nr. 5778/2/2009
Şedinţa publică din 16 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta N.S. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, solicitând obligarea acestuia la analizarea/avizarea cererii sale privind redobândirea cetăţeniei române, în termen de maximum 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, precum şi obligarea pârâtului la plata sumei de 1000 lei, cu titlu de daune morale.
În motivarea în fapt a cererii reclamanta a arătat că în anul 2005 s-a adresat Ministerului Justiţiei – C.P.C., după care timp de patru ani nu a primit nici un răspuns.
La data de 26 octombrie 2009, pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a arătat că cererea a rămas fără obiect, întrucât în şedinţa din data de 16 octombrie 2009 cererea reclamantei a fost examinată şi avizată pozitiv, întocmindu-se Raportul prevăzut de art. 17 şi 18 din Legea nr. 21/1991, în care s-a menţionat că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru redobândirea cetăţeniei române, raport ce urma a fi înaintat Ministrului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, care, după constatarea îndeplinirii condiţiilor art. 18 din lege, urma să emită ordinul de dobândire a cetăţeniei române, ce va fi publicat în M. Of. al României.
La data de 03 noiembrie 2009, reclamanta a solicitat să se ia act că acţiunea a rămas fără obiect, arătând că nu insistă pe capătul de cerere privind daunele morale.
Prin sentinţa civilă nr. 3660 din 3 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia rămânerii fără obiect a acţiunii, a respins acţiunea formulată de reclamanta N.S., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, ca rămasă fără obiect, a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata de daune morale, ca neîntemeiat şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 650 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut următoarele:
În raport de obiectul acţiunii, susţinerea reclamantei, poziţia pârâtului şi conţinutul adresei nr. l7303/ DC din 20 octombrie 2009 emisă de acesta, instanţa a admis excepţia şi a respins acţiunea ca rămasă fără obiect.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind daunele morale, instanţa l-a respins, ca neîntemeiat, reţinând că reclamanta nu a făcut dovada unui prejudiciu moral, admiterea acţiunii în speţa de faţă reprezentând o reparaţie morală. De altfel, reclamanta nu a insistat în soluţionarea favorabilă a acestui capăt de cerere, dar nici nu a făcut o cerere de renunţare la judecata acestuia.
De asemenea, instanţa a obligat pârâtul la plata către reclamantă, în temeiul art. 274 C. proc. civ., a cheltuielilor de judecată suportate în legătură cu soluţionarea cauzei, reprezentând c/v taxe timbru şi onorariu avocat, potrivit dovezilor de la dosarul cauzei.
Împotriva acestei hotărâri, pârâtul Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti a declarat recurs, criticând hotărârea atacată numai sub aspectul obligării la plata cheltuielilor de judecată, cu motivarea că obligarea pârâtului în cauza de faţă la cheltuieli de judecată, nu are fundament în condiţiile în care intră în discuţie admisibilitatea acţiunii, a capătului principal de cerere al acesteia şi al aplicării celor subsidiare, în condiţiile existenţei principiului de drept potrivit căruia accesoriul urmează soarta principalului.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru, taxele de procedură şi impozitul proporţional, plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a făcut. Judecătorii au însă dreptul, conform alin. (3) al aceluiaşi articol, să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Prin urmare, pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenţii, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, cheltuielile de judecată vor cuprinde taxele de timbru şi de procedură, plata experţilor, onorariile de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna desfăşurare a judecăţii.
Pentru ca aceste cheltuieli să fie acordate de către instanţă, partea care a câştigat procesul trebuie să dovedească că le-a făcut.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamanta a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu susţinerea intereselor în faţa instanţei de fond.
Este adevărat că cererea reclamantei a fost soluţionată favorabil, dar, aşa cum rezultă din considerentele hotărârii atacate, aceasta s-a produs ulterior datei la care reclamanta a înregistrat cererea de chemare în judecată.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată, pronunţând o hotărâre temeinică şi legală, pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 3660 din 3 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3149/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 3157/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
