ICCJ. Decizia nr. 3201/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3201/2010
Dosar nr. 1233/59/2009
Şedinţa publică din 17 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamatul S.S. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale suspendarea executării Ordinului nr. 1874 din 07 octombrie 2009 privind desfiinţarea funcţiei de conducere de director coordonator din cadrul Direcţiei Silvice Caraş-Severin, până la pronunţarea instanţei de fond asupra cererii de anulare a actului administrativ.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că în data de 14 octombrie 2009, a fost comunicat, prin fax, Direcţiei Silvice Caraş-Severin ordinul mai sus arătat, potrivit căruia, începând cu data cu data de 07 octombrie 2009, se desfiinţează funcţia ocupată de acesta.
Prin sentinţa civilă nr. 436 din 14 decembrie 2009 Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamant, a dispus suspendarea executării Ordinului nr. 1874 din 7 octombrie 2009 emis de pârât până la pronunţarea instanţei de fond şi a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată către reclamant în sumă de 1.000 lei.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că:
Prin ordinul a cărei suspendare se solicită s-a procedat la desfiinţarea funcţiei de conducere ocupată de reclamant în temeiul OUG nr. 105/2009 în condiţiile în care funcţia respectivă a fost înfiinţată conform art. III prin OUG nr. 37/2009 şi desfiinţată ulterior în baza OUG nr. 105/2009 fără însă a fi menţionată în anexa 1 la OUG nr. 105/2009 care prevede funcţiile ce urmează a fi desfiinţate.
În faţa instanţei învestite cu cererea de suspendare a executării actului atacat se poate primi cel mult susţinerea existenţei unui indiciu de nelegalitate a actului administrativ în speţă reprezentat de împrejurările de fapt legate de desfiinţarea funcţiei de conducere prin raportare la prevederile cuprinse în anexa 1 la OUG nr. 105/2009 precum şi de faptul că anterior încheierii contractului de management nr. 21/DS din 28 mai 2009 reclamantul a ocupat funcţia publică de director al Direcţiei Silvice Reşiţa cu contract de muncă pe durată determinată pe perioada suspendării contractului individual de muncă al titularului postului, iar în urma aplicării ordinului atacat se pune inevitabil problema reactivării funcţiei de director al Direcţiei Silvice Caras pe care însă a fost numită o altă persoană decât titularul evidenţiat în Decizia din 10 ianuarie 2009.
Aceste aspecte se conturează ca reprezentând o îndoială suficientă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură actul atacat şi care este de natură a dovedi astfel îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat.
Soluţia se impune întrucât în speţă s-a dovedit şi condiţia prevenirii unei pagube iminente, definită de art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004 ca prejudiciul material, viitor şi previzibil sau după caz perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţii publice din perspectiva faptului că desfiinţarea funcţiei de conducere deţinută de reclamant fără a se da eficienţă contractului individual de muncă al acestuia conform deciziei din 10 ianuarie 2009 este de natură a conduce la perturbarea gravă a funcţionării instituţiei reprezentate de Direcţia Silvică Reşiţa a cărei activitate managerială este supusă acestor schimbări.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că instanţa de fond în mod greşit a respins excepţia lipsei de obiect. Întrucât actul de eliberare din funcţie a reclamantului a ajuns la termen anterior pronunţării hotărârii recurate şi chiar anterior introducerii acţiunii, rezultând din dispoziţiile art. 14 alin. (1) şi (7) din Legea nr. 554/2004, că legiuitorul a avut în vedere doar actele cu executare succesivă, iar nu şi actele cu executare dintr-o dată.
Pe fondul cauzei, recurentul-pârât susţine că instanţa de fond în mod greşit a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, întrucât condiţia existenţei unui caz bine justificat nu este îndeplinită atâta timp cât OUG nr. 105/2009. în temeiul căreia a fost emis actul atacai, nu a fost declarată neconstituţională şi este în vigoare, nefiind îndeplinită nici condiţia referitoare la prevenirea producerii unei pagube iminente. atâta timp cât reclamantul nu suferă niciun prejudiciu material ireparabil, deoarece în ipoteza anulării actului de eliberare din funcţie şi repunerii în funcţia respectivă, i se vor acorda drepturile băneşti de care a fost lipsit în mod nelegal.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate şi admise de instanţă, recurentul consideră că acestea sunt exagerate în raport de valoarea pricinii, acţiunea având ca obiect suspendarea unui act administrativ, dar şi în raport de complexitatea muncii depusă de avocat.
Problema aplicării de principiu a art. 274 alin. (3) C. proc. civ., a fost dezlegată de Curtea Constituţională prin mai multe decizii care au făcut trimitere şi la jurisprudenţa C.E.D.O. Aceasta a statuat că rambursarea cheltuielilor de judecată în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale se recuperează numai în măsura în care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.
Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate, în raport cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ. Înalta Curte constată că este nefondat pentru considerentele arătate în continuare:
În ceea ce priveşte excepţia lipsei de obiect, Înalta Curte reţine că în mod corect a fost respinsă de instanţa de fond. cu motivarea că dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 nu fac distincţie între actele administrative cu executare uno ictu şi actele administrative cu executare succesivă, iar legea trebuie să fie interpretată în sensul de a produce efecte juridice, fund astfel admisibilă cererea de suspendare a executării Ordinului nr. 1874 din 7 octombrie 2009. A accepta teoria recurentului-pârât echivalează cu lipsirea de efecte juridice a normei cuprinse la art. 14 din Legea nr. 554/2004 în privinţa tuturor actelor administrative cu executare uno ictu. Care reprezintă de altfel regula în materie, excepţia fiind reprezentată de actele administrative cu caracter normativ. Este de reţinut şi faptul că ţine de esenţa instituţiei juridice a suspendării executării actului administrativ tocmai posibilitatea conferită persoanei vătămate de a obţine întreruperea vremelnică a efectelor juridice ale actului contestat, ca o situaţie de excepţie de la regula executării din oficiu a actului.
Sub aspectul fondului cauzei, Înalta Curte reţine următoarele:
Este necontestat faptul că reclamantul a fost numit în funcţia de director coordonator al Direcţiei Silvice Caraş-Severin prin Ordinul nr. 1266 din 28 mai 2009, iar în temeiul prevederilor art. III alin. (3) – (10) şi (12) din OUG nr. 37/2009, prin Ordinul nr. 1874 din 7 octombrie 2009, emis în temeiul art. IV şi art. XIV din OUG nr. 105/2009, s-a dispus desfiinţarea funcţiei ocupate de reclamant.
De asemenea, este necontestat că prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, Curtea Constituţională, ca urmare a unei sesizări formulate conform art. 146 lit. a) din Constituţie, a constatat că Legea pentru aprobarea OUG nr. 37/2009 este neconstituţională, ca urmare a faptului că această ordonanţă de urgenţă este lovită de un viciu de neconstituţionalitate. fiind adoptată de Guvern cu încălcarea dispoziţiilor art. 115 alin. (6) din Constituţie, potrivit cărora „Ordonanţele de urgenţă (...) nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului (...)".
Or, a argumentat Curtea Constituţională, prin OUG nr. 37/2009 au fost eliminate din categoria funcţionarilor publici de conducere funcţiile de director executiv şi director executiv adjunct ai serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale.
Totodată, este necontestat că OUG nr. 37/2009 a fost abrogată prin art. XIV din OUG nr. 105/2009 publicată în M.Of. nr. 668 din 6 octombrie 2009 care, la rândul său, prin Decizia nr. 1629/2009. a fost declarată neconstituţională în privinţa dispoziţiilor art. I pct. 1-5 şi 26. art. II, art. IV, art. V, art. VIII şi anexa 1, cu motivarea că acestea conţin aceleaşi reglementări şi aceleaşi soluţii legislative ca şi cele ce au constituit obiectul OUG nr. 37/2009 în privinţa neconstituţionalităţii căreia Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 1257/2009.
În plus, Curtea Constituţională a reţinut şi faptul că Guvernul, prin adoptarea OUG nr. 105/2009, a încălcat şi dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile sale sunt general obligatorii.
Or, caracterul executoriu al unui act administrativ are ca temei fundamental prezumţia de legalitate care funcţionează în favoarea acestuia ca urmare a faptului că orice act administrativ este emis în baza şi în limitele legii, aşa cum este şi cazul ordinului în litigiu care a fost emis în temeiul OUG nr. 105/2009.
În situaţia în care temeiul legal al unui act administrativ a fost declarat neconstituţional, prezumţia de legalitate nu mai funcţionează în favoarea actului administrativ în litigiu, ceea ce face să existe un caz bine justificat pentru suspendarea sa până la soluţionarea cererii de anulare a acestuia.
În ceea ce priveşte existenţa celei de-a doua condiţii, a existenţei unei pagube iminente, instanţa de recurs reţine că urmare emiterii ordinului în litigiu, intimatul-reclamant a fost eliberat din funcţia publică de conducere fiind astfel lipsit de drepturile salariale în temeiul unui act administrativ în favoarea căruia, aşa cum s-a arătat anterior, nu mai subzistă prezumţia de legalitate, astfel că şi condiţia iminenţei unei pagube este îndeplinită.
Înalta Curte constată că şi motivul de recurs privind greşita acordare a cheltuielilor de judecată este nefondat, având în vedere următoarele.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ. judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru, taxele de procedură şi impozitul proporţional, plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a tăcut. Judecătorii au însă dreptul, conform alin. (3) al aceluiaşi articol, să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Prin urmare, pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenţii, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, cheltuielile de judecată vor cuprinde taxele de timbru şi de procedură, plata experţilor, onorariile de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna desfăşurare a judecăţii.
Pentru ca aceste cheltuieli să fie acordate de către instanţă, partea care a câştigat procesul trebuie să dovedească că le-a făcut.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamantul a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu susţinerea intereselor în faţa instanţei de fond.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată, pronunţând o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
În consecinţă pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, împotriva sentinţei civile nr. 436 din 14 decembrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 17 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3200/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3203/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
