ICCJ. Decizia nr. 3208/2010. Contencios. Litigiu privind magistraţii. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3208/2010
Dosar nr. 1308/1/2010
Şedinţa publică din 17 iunie 2010
Asupra cererii de revizuire de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 43 din 13 ianuarie 2010 a Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins recursul declarat de G.C. împotriva Hotărârii din 21 mai 2009 a Plenului C.S.M., ca nefondat.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de recurs a reţinut că art. 44 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 prevede că „la calcularea vechimii prevăzute la alin. (1) se ia în considerare şi perioada în care judecătorul sau procurorul a fost avocat.”
Ca atare, legea a stabilit, în mod expres, faptul că la calcularea vechimii în funcţia de judecător sau procuror, pentru participarea la concursul de promovare în funcţii de execuţie se iau în considerare perioadele în care persoana respectivă a îndeplinit funcţia de judecător, procuror sau avocat.
Prin urmare, instanţa de recurs a constatat că în mod corect, autoritatea intimată a apreciat că perioada în care recurentul a îndeplinit funcţia de consilier juridic nu poate fi avută în vedere la calculul vechimii minime prevăzută de lege.
Cu privire la problema dedusă judecăţii în prezenta cauză, instanţa a apreciat că nu poate constitui o încălcare a principiului egalităţii de tratament juridic impunerea de către legiuitor a anumitor condiţii de vechime pentru a se putea participa la un concurs de promovare în funcţii de execuţie.
Instanţa de recurs a mai reţinut că legiuitorul a simţit nevoia să realizeze o diferenţiere între cele două momente din cariera unui magistrat, respectiv momentul admiterii în magistratură (când a fost luată în considerare vechimea în activitatea juridică, cu ocazia admiterii în magistratură prin concurs, în condiţiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată) şi cel al promovării.
Este normal ca, în acest ultim caz, legiuitorul să aibă în vedere o anumită vechime efectivă în funcţia de magistrat, pentru a promova.
S-a mai reţinut că nu poate fi vorba de aplicarea unui tratament privilegiat sau discriminatoriu, de constatarea unei inegalităţi, contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, în prezentul litigiu, fiind în discuţie instituirea unui tratament diferenţiat unor situaţii diferite.
Vechimea în activitatea juridică de 5 ani a fost valorificată ca o condiţie prealabilă, necesară pentru a participa la concursul de admitere în magistratură, în baza art. 33 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată.
În altă ordine de idei, instanţa a apreciat că este nefondată critica recurentului referitoare la faptul că autoritatea intimată a încălcat principiul egalităţii în drepturi, întrucât nu a ţinut seama, la data soluţionării cererii sale de participare la concursul de promovare, de efectele produse de hotărârea nr. 48/2007 pronunţată de Colegiul Director al C.N.C.D.
Instanţa de recurs a apreciat că această hotărâre nu poate fi considerată un act administrativ cu caracter normativ, care să beneficieze de principiul executării din oficiu.
Nici invocarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 785 din 12 mai 2009 nu a fost reţinută de instanţă.
Prin această decizie prevederile art. 44 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, au fost declarate neconstituţionale în data de 12 mai 2009 şi au fost suspendate de drept de la momentul publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 785 din 12 mai 2009 în M. Of. al României, respectiv 15 iunie 2009.
Ca atare, la momentul analizării cererii recurentului de înscriere la concurs au fost avute în vedere dispoziţiile Legii nr. 303/2004, republicată, astfel cum erau în vigoare la acea dată.
În ceea ce priveşte invocarea de către recurent a soluţiei contrare pronunţate de instanţă într-o speţă similară, Înalta Curte a menţionat că Plenul judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal, au adoptat următoarea soluţie de unificare a practicii judiciare: în considerarea dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie, prevederile art. 44 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, fiind declarate neconstituţionale, nu mai produc efecte juridice.
Împotriva Deciziei nr. 43 din 13 ianuarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, recurentul G.C. a formulat cerere de revizuire.
Cererea de revizuire este încadrată în drept pe dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, republicată.
Revizuientul, în motivarea cererii, arată că a solicitat expres instanţei, atât prin motivele de recurs dar şi prin concluziile ulterioare, să facă aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţia României, potrivit căruia: „(2) Dacă exista neconcordante între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.
Revizuientul susţine că instanţa de recurs nu a analizat acest motiv de recurs, fiind astfel prejudiciat grav, deoarece:
Potrivit dispoziţiilor art. 148 alin. (2) din Constituţia României, „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale U.E., precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne,,.
Revizuentul mai arată că în ceea ce priveşte legislaţia comunitară, ca principiu general, dispoziţiile acesteia au forţă constituţională şi supralegislativă.
Se mai menţionează că normele juridice internaţionale privitoare la protecţia drepturilor omului au aplicabilitate directă în dreptul intern - self exuecuting - obligaţia interpretării şi aplicării dispoziţiilor constituţionale în materia drepturilor omului în conformitate cu tratatele internaţionale ratificate de România, deci şi în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei, se impun tuturor autorităţilor publice române deoarece prevederile Constituţiei au aplicabilitate directă.
Astfel, motivarea dată deciziei a cărei revizuire se solicită, în sensul că, în virtutea principiului legalităţii nu există altă opţiune decât aceea de strictă aplicare a art. 44 din Legea nr. 303/2004, prevedere declarată a fi discriminatorie de către C.N.C.D., de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 3279 din 3 octombrie 2008 şi de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 785 din 2 mai 2009, încalcă în mod flagrant Hotărârea C.J.C.E. din 9 martie 1978, dată în cauza Amministrazione delle finanze dello Stato/Simmenthal, nr. C 106/77 precum şi toate prevederile comunitare care interzic discriminarea.
Revizuientul consideră că deşi instanţelor naţionale le revine în mod foarte clar obligaţia de a aplica cu prioritate dreptul comunitar şi trebuie să se abţină de la aplicarea prevederilor naţionale adoptate de autorităţile centrale, dacă încalcă dreptul comunitar, instanţa de recurs nu a îndeplinit această obligaţie, transformând principiul consacrat de art. 20 alin. (2) din Constituţia României într-o simplă teorie.
Mai mult chiar, se motivează că „cu privire la problema dedusă judecăţii în prezenta cauză instanţa de control judiciar apreciază că nu poate constitui o încălcare a principiului egalităţii de tratament juridic impunerea de către legiuitor a anumitor condiţii de vechime pentru a se putea participa la un concurs de promovare în funcţii de execuţie”. Revizuentul precizează că nu neagă dreptul legiuitorului de a stabili astfel de condiţii, dar, totodată, apreciază că acest lucru trebuie făcut cu respectarea principiului egalităţii de tratament şi a nediscriminării, iar în caz contrar revine judecătorului învestit cu soluţionarea litigiului să îndrepte greşeala făcută, aplicând cazului concret dispoziţiile comunitare, care au forţă juridică superioară.
Faptul că Decizia Curţii Constituţionale nr. 785/2009 a fost publicată în M. Of. ulterior datei concursului de promovare nu poate conduce la ignorarea acesteia, astfel cum a procedat instanţa de recurs, întrucât decizia are în vedere o situaţie existentă inclusiv până la data de 15 iunie 2009, Legea nr. 303/2004 a produs efecte discriminatorii pe toată durata ei de aplicare, iar judecătorul nu trebuia să aştepte eliminarea prealabilă a acestor dispoziţii pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional, ci să le aplice în spiritul asigurării egalităţii în drepturi.
Astfel, dacă magistraţilor proveniţi din rândul avocaţilor li s-a recunoscut vechimea anterioară pentru concursul de promovare din 31 mai 2009, atunci ea trebuia recunoscută tuturor celor care au acces în magistratură în condiţii identice acestora.
Revizuentul consideră că instanţa trebuia să aplice dispoziţiile comunitare care interzic discriminarea, mai exact dispoziţiile art. 1 pct. 1 lit. b) din Convenţia nr. 111/1958 privind discriminarea în domeniul ocupării forţei de muncă şi exercitării profesiei, art. 21 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a U.E. (2007/C 303/01), art. 7 şi 8 din D.U.D.O., art. 2, art. 26 şi art. 26 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile si politice.
Ori, s-a refuzat să se dea eficienţă principiului efectului direct.
O decizie a unei jurisdicţii supreme a unui stat poate angaja responsabilitatea acestuia, chiar şi în situaţia în care drepturile naţionale manifestă o rezervă în privinţa responsabilităţii faptului judiciar.
Cum instanţa supremă a constatat anterior existenţa discriminării prin Decizia nr. 3279 din 3 octombrie 2008, decizia atacată este în sine contrară principiului siguranţei publice, care este implicită în ansamblul articolelor convenţiei şi care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept, iar incertitudinea jurisprudenţială ar avea drept efect privarea sa, de orice posibilitate de a obţine beneficiul drepturilor prevăzute de legislaţia la care a făcut referire în acţiune, în condiţiile în care altor persoane care au prestat o muncă similară li s-a recunoscut dreptul de a beneficia de dispoziţiile acestei legi.
Examinând cauza şi decizia a cărei revizuire se solicită, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu dispoziţiile legale incidente pricinii, precum şi cu susţinerile revizuientului, Înalta Curte constată că cererea de revizuire este nefondată.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, republicată, constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată.
Revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este tot o cale extraordinară de atac, ca şi cea prevăzută de art. 322 C. proc. civ., numai că motivul pentru care se solicită revizuirea este diferit de cel prevăzut de C. proc. civ. şi are menirea de a asigura respectarea principiului priorităţii normelor dreptului comunitar, faţă de norma internă, principiul care are şi o consacrare constituţională în art. 148 alin. (2) din Constituţia României, republicată, de către instanţele de contencios administrativ.
Instituirea căii de atac a revizuirii în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/ 2004 constituie o modalitate prin care legiuitorul, măcar în materia contenciosului administrativ, a prevăzut un mijloc procedural prin care să se poată verifica modul în care instanţele naţionale respectă principiul priorităţii dreptului comunitar şi deci, protejarea intereselor persoanelor care ar putea fi lezate prin încălcări ale dreptului comunitar.
Prin urmare, revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 ar putea fi admisă numai dacă s-ar constata încălcări ale normelor de drept comunitar de către instanţa de recurs.
După analizarea modului în care instanţa de recurs a interpretat normele dreptului comunitar, Înalta Curte constată că nu au existat încălcări ale normelor dreptului comunitar şi nici ale jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie.
În jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene s-a decis că dreptul comunitar nu impune unei jurisdicţii naţionale să înlăture aplicarea normelor interne, chiar dacă astfel ar fi reparată o încălcare a dreptului comunitar săvârşită prin hotărârea în cauză (hotărârea din 16 martie 2006, Cauza Rosmarie Kapferer împotriva Schlank & Schick GmbH, C-234/2004).
Prioritatea normelor comunitare faţă de normele interne contrare este una din trăsăturile definitive ale dreptului comunitar şi are o consacrare legală dar şi jurisprudenţială comunitară. Ea s-a dezvoltat şi a fost afirmată constant de jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie (Cauza Costa c ENEL, Fratelli Costanzo, Kühne & Heitz).
Această trăsătură a dreptului comunitar se datorează faptului că tratatele comunitare valabil încheiate şi ratificate, alte acte de drept comunitar (regulamente, decizii) devin parte a ordinii juridice interne a statelor membre şi vor fi aplicabile de autorităţile şi instanţele naţionale.
În concret, Înalta Curte constată că nu se invocă încălcarea unei norme comunitare direct aplicabile speţei.
De altfel, din actele şi lucrările dosarului rezultă că prevederile dreptului comunitar menţionate a fi încălcate care au fost invocate în faţa instanţei de recurs, au fost analizate de instanţă.
Prin urmare, nu poate fi reţinută încălcarea art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţia României.
În ceea ce priveşte încălcarea prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte reţine următoarele:
Încălcarea principiului securităţii juridice dedus din interpretarea prevederilor art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ale cărei valori au fost consacrate în spaţiul comunitar prin art. 6 parag. 2 al Tratatului privind Europeană, ca principii generale ale dreptului comunitar, în urma modificărilor recente introduse prin Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009, art. 6 parag. 2 şi 3 din Tratatul U.E. au căpătat următorul cuprins:
„(2) Uniunea aderă la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Competenţele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate prin această aderare.
(3) Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi astfel cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii”.
Principiul securităţii juridice constituie un element fundamental al preeminenţei dreptului, enunţată în preambulul convenţiei ca o componentă a patrimoniului comun al statelor părţi, în lumina căreia trebuie interpretat dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe judecătoreşti (cauza Brumărescu c. României, hotărârea din 30 septembrie 1999, M. Of. nr. 414 din 31 august 2000, cauza Sovtransavto Holding c. Ucraina, cererea nr. 48553/1999, hotărârea din 25 iulie 2002).
Dar, în argumentarea insecurităţii juridice produse ca efect al deciziei atacate, revizuentul nu face referire la o jurisprudenţă constantă, ci menţionează cu titlu de precedent judiciar, o singură decizie contrară celei pronunţate de Înalta Curte, şi anume Decizia nr. 3279 din 3 octombrie 2008.
Existenţa unor divergenţe în jurisprudenţă a fost acceptată în lumina Convenţiei europene ca fiind inerentă oricărui sistem judiciar caracterizat de o pluralitate de jurisdicţii, important fiind să se evite un climat general de incertitudine şi nesiguranţă, concretizat în divergenţe profunde de jurisprudenţă, ce persistă în timp, mai cu seamă la nivelul jurisdicţiei supreme, climat ce s-ar putea crea în lipsa unui mecanism care să asigure coerenţa practicii judiciare (Beian c. România, Păduraru c. România, Zielinski şi Pradal & Gonzales şi alţii c. Franţa).
Or, instanţa de recurs a menţionat în decizia a cărei revizuire se solicită soluţia de unificare a practicii adoptată de Plenul Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal.
Soluţia adoptată a fost luată în vederea interpretării şi aplicării unitare a legislaţiei în materia contenciosului administrativ, de care instanţa este datoare să ţină seama în considerarea dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a principiului securităţii raporturilor juridice şi a jurisprudenţei Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care a statuat în mod constant că rolul jurisdicţiei supreme este acela de a stabili o interpretare de urmat a dispoziţiilor legale, prin înlăturarea divergenţelor de jurisprudenţă (Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 6 decembrie 2007 în cazul Beian împotriva României nr. 1 § 39-40).
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile revizuentului sunt nefondate şi nu pot fi primite, iar instanţa de recurs a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, republicată, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de revizuire formulată de G.C., împotriva Deciziei nr. 43 din 13 ianuarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 17 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 320/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 321/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
