ICCJ. Decizia nr. 3595/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3595/2010
Dosar nr. 12991.2/325/200.
Şedinţa publică din 19 august 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea formulată în dosarul nr. 12991.1/325/2006 al Tribunalului Timiş, reclamanta L.E.(E.K.) a invocat excepţia de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M07 nr. 2818 din 17 octombrie 2002 emis în baza HG nr. 834/1991, prin care s-a atestat dreptul de proprietate al pârâtei SC A.T.T. SA Timişoara asupra imobilului identificat cu nr. top. 23368 şi nr. top. 23369 din C.F. nr. 12894 Timişoara.
In motivarea excepţiei, reclamanta a arătat că imobilul asupra căruia s-a atestat dreptul de proprietate al pârâtei SC A.T.T. SA a fost înscris iniţial în C.F. nr. 12894 Timişoara, constând din două parcele de teren, după cum urmează: nr. top. 23368 - grădină de 4333 mp - şi nr. top. 23369 - casă şi curte în Cocaie în suprafaţă de 595 mp. Descrierea celor două parcele Ia foaia A, a cărţii funciare s-a rectificat în anul 2002 în sensul că s-a înscris o singură parcelă, constând din teren industrial de 4.928 mp.
Potrivit poziţiilor B1-3 ale C.F. nr. 12S94 Timişoara, imobilul în discuţie a fost deţinut în proprietate în cote egale de câte 1/3 parte de numitele D.E. născută S., S.I. (I.) născută G. şi B.B. născută S (una şi aceeaşi cu B.B.R.), reclamanta fiind succesoarea sus-numitelor proprietare dinainte de naţionalizare.
În 1963 întregul imobil a fost preluat de către Statul Român în baza Decretului nr. 111/1951 (poziţia B4 a cărţii funciare). La data preluării, imobilul consta din casă, curte şi grădină. Rectificarea de la poziţiile A1 şi A2 ale cărţii funciare, s-a făcut în anul 2002, conform menţiunii de la poziţia B7, iar imobilul a fost evidenţiat ca teren industrial de 4.928 mp, fiind radiată casa. Prin aceeaşi operaţiune de carte funciară (poziţia B7) s-a înscris în favoarea SC A.T.T. SA dreptul de proprietate asupra întregului imobil, cu titlul de atestare în baza HG. nr. 834/1991.
Ulterior pârâta SC A.T.T. SA a vândut imobilul pârâtei A.H.T. SA, imobil intabulat la poziţia B8 a cărţii funciare. In baza încheierii nr. 30404 din 17 noiembrie 2003, cartea funciară nr. 12894 Timişoara a fost sistată, iar terenul identificat ce nr. top 23368 şi nr. top 23369 s-a transcris în C.F. nr. 132511 Timişoara.
Conform menţiunii de la poziţia B26 a acestei cărţi funciare, parcelele în discuţie s-au unificat cu alte parcele formând o suprafaţă de 48.555 mp, care s-a evidenţiat sub numărul topografic nou 31250. Proprietară a întregii parcele nou create, de 48.555 mp este tot pârâta A.H.T. SA cu titlu de cumpărare de la SC A.T.T. SA.
Reclamanta a înţeles să promoveze acţiunea în constatarea nevalabilităţii titlului statului şi a nulităţii transferurilor succesive de proprietate, din dosarul nr. 12991.113251/2006 al Tribunalului Timiş, în condiţiile în care Decretul nr. 111/1951 în temeiul căruia s-a preluat imobilul de către stat, a fost greşit aplicat.
Prevederile acestui act normativ privind reglementarea situaţiei bunurilor de orice fel supuse confiscării, fără moştenitori sau fără stăpân, precum şi a unor bunuri care nu mai folosesc instituţiilor bugetare nu erau incidente acestui imobil. Autoarele sale, proprietare tabulare la data preluării, nu au abandonat casa şi terenul care le revenea în proprietate. Aşadar, nu se poate reţine că imobilul ar fi rămas fără stăpân sau că imobilul s-ar fi aflat în una din situaţiile descrise în art. 1 lit. a)-g) din Decretul nr. 111/1951, mai ales că, aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor emis în favoarea sa în urma numitei B.B.(B.R.), aceasta a avut la data decesului ei din 1994, domiciliul în Timişoara.
Reclamanta a arătat că, dispoziţiile Decretului nr. 111/1951 s-au aplicat în mod abuziv, cu încălcarea dreptului de proprietate al autoarelor sale, drept consfinţit şi apărat de art. 481 C. civ., fiind întrunite cerinţele art. 6 din Legea nr. 213/1998, în sensul că imobilul nu se regăseşte printre cele la care face referire alin. (1) al textului, pentru că nu a intrat în proprietatea stalului în temeiul unui titlul valabil şi cu respectarea Constituţiei de la acea vreme.
Drept consecinţă, conform art. 6 alin. (2) şi (3) din aceeaşi lege, a apreciat că este îndreptăţită să îl revendice pe calea dreptului comun, pentru că, datorită nevalabilităţii titlului statului, se consideră că el nu a părăsit niciodată patrimoniul autoarelor sale, revenindu-i în prezent cu titlul de succesiune.
Cât priveşte dreptul de proprietate ai pârâtei SC A.T.T. SA devenită proprietară prin atestarea acestui drept în temeiul HG nr. 834/1991 a arătat că dobândirea proprietăţii de la stat în asemenea condiţii nu se putea realiza în mod valabil, câtă vreme statul nu a deţinut niciodată un titlu valabil asupra terenului nefiind aşadar proprietar al acestuia la data atestării dreptului de proprietate. Nevalabilitatea titlului statului atrage nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei, mai ales că ulterior anului 1989 era de notorietate faptul că odată cu abolirea regimului totalitar, foştii proprietari sau moştenitorii lor, vor revendica imobilele preluate abuziv.
Pârâţii Consiliul Local al municipiului Timişoara, Primarul municipiului Timişoara şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea excepţiei ca inadmisibilă ţinând cont că actul administrativ, a cărei excepţie de nelegalitate se solicită a fi constatată, este un act cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.
Totodată Municipiul Timişoara, Consiliul Local al municipiului Timişoara şi Primarul municipiului Timişoara au invocat prin întâmpinarea formulată şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 315 din 16 iunie 2000 a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiului Timişoara - Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Primarului Municipiului Timişoara.
A admis excepţia de inadmisibilitate a excepţiei de nelegalitate invocată de pârâţii Consiliul Local al municipiului Timişoara, Primarul municipiului Timişoara şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.
A respins excepţia de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M07 nr. 2818 din 17 octombrie 2002 emis de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.
A obligat reclamanta L.E. (E.K., născută B.) la plata către pârâta A.G.T. SA la plata sumei de 1.190 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele considerente:
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Timişoara, Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Primarului Municipiului Timişoara, invocată de aceşti pârâţi, este nefondată, întrucât, conform dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ, în cauză calitate procesuală are nu numai emitentul actului a cărui nelegalitate se solicită, ci şi părţile din procesul de fond.
În procesul de fond având ca obiect nevalabilitatea titlului de preluare de către statul român a imobilului din litigiu, pârâţii sunt reprezentanţii statului român, astfel că aceştia au calitate procesuală în litigiul de faţă, având ca obiect excepţia de nelegalitate a unui certificat de atestare a dreptului de proprietate, deoarece efectele unei astfel de excepţii se răsfrâng exclusiv interpartes litigantes.
Relativ la excepţia de inadmisibilitate a excepţiei de nelegalitate, excepţie invocată de pârâţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara, Primarul Municipiului Timişoara şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale Bucureşti, prima instanţă a constatat următoarele:
Conform dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ „Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate", iar conform art. 5 alin. (2) din aceiaşi lege, ce reglementează „actele nesupuse controlului şi limitele controlului", „nu pot fi atacate în contenciosul administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară".
Neîndeplinirea oricăreia dintre condiţiile prevăzute de textul legal aflat în discuţie, printre care şi existenţa unei alte proceduri judiciare prin care se poate cere modificarea sau desfiinţarea actului administrativ, însă partea interesată nu a apelat la aceasta, reprezintă un fine de neprimire pentru o astfel de excepţie.
Conform art. 5 alin. (1) din H.G nr. 834 din 14 decembrie 1991, privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat ,,(1) Organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuţiile ministerului de resort, precum şi autorităţile administrative publice judeţene vor elibera societăţilor comerciale certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, potrivit modelului stabilit de organele prevăzute la art. 2. Aceste certificate sunt supuse regimului de publicitate imobiliară".
Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M07 nr. 2818 din 17 octombrie 2002 emis de Pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale Bucureşti este unul administrativ, emis de o autoritate publica centrala, după semnificaţia termenilor definiţi de art. 2 lit. b) şi c) din Legea nr. 554/2004 şi, deci, cauza prezintă natura contenciosului administrativ, ceea ce înseamnă că putea fi atacat de către partea interesată, în speţă reclamanta, în condiţiile prevederilor art. 7 şi urm. din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Instanţa a mai constatat că actul administrativ suspus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ este anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, a contenciosului administrativ.
Într-adevăr, este de menţionat că instanţa constituţională, prin deciziile nr. 425 şi nr. 426 din 10 aprilie 2008 a apreciat că art. 4 alin. (1) şi art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 554/2004 sunt constituţionale, în raport de prevederile art. 1, art. 5 art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 21, art. 23 şi art. 44 din Legea fundamentală a ţării.
Insă, în ceea ce priveşte cele două norme din dreptul intern care reprezintă temeiul de drept al invocării excepţiei de nelegalitate, trebuie apreciat faptul că judecătorului naţional ii revine roiul de a aprecia, conform art. 20 alin. (2) din Constituţie, în legătură cu eventuala prioritate a tratatelor ce reglementează drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
In acest sens, judecătorul naţional, în calitate de prim judecător al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, are obligaţia de a „asigura efectul deplin al normelor Convenţiei, asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să asigure abrogarea acesteia de către legiuitor" (a se vedea CEDO, hotărârea din 26 aprilie 2007, cauza Dumitru Popescu contra României, nr. 2. M.Of. nr. 830 din 05 decembrie 2007).
Aşadar prin raportare la normele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi la jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg, instanţa prima instanţă a apreciat că se impune înlăturarea aplicării în speţă a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 554/2004, modificată, care permite cenzurarea, fără limită în timp, pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a acestei legi, reţinând că aceste norme interne contravin unor principii fundamentale convenţionale a căror respectare asigură exerciţiul real al drepturilor fundamentale ale omului.
În baza dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., reclamanta E.(E.K.) L.(născută B.) a fost obligată la plata către pârâta SC A.T.T. SA Timişoara a sumei de 1190 lei reprezentând cheltuieli de judecată, compuse din onorariu avocat, conform facturii fiscale nr. 535 din 25 februarie 2010, aflată la din dosar.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta L.C.(E.) criticând-o ca nelegală şi netemeinică.
Reclamanta a susţinut în esenţă că excepţia de nelegalitate invocată este admisibilă în condiţiile art. 4 alin. (1) teza I, din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ, potrivit căruia legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate.
Considerentele vizând o pretinsă încălcare a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale este nefondată, a mai susţinut recurenta-reclamantă.
Prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004 nu contravin dispoziţiilor art. 6 din Convenţie ci dimpotrivă asigură accesul la justiţie în situaţii în care printr-un act administrativ individual s-a încălcat principiul legalităţii în materia actelor administrative.
În speţă, imobilul asupra căruia s-a atestat dreptul de proprietate al atei SC A.T.T. SA a fost deţinut în proprietate în cote egale de câte 1/3 parte de antecesoarele sale D.E. născută S., S.I. (I.) născută G. şi B.B. născută S. (una şi aceeaşi cu B.B.R.). în anul 1963 întregul imobil a fost preluat de către Statul Român în baza Decretului nr. 111/1951. în anul 2002, imobilul a fost evidenţiat ca teren industrial de 4.928 mp, fiind radiată casa şi prin aceeaşi operaţiune de carte funciară s-a înscris în favoarea SC A.T.T. SA dreptul de proprietate asupra întregului imobil, cu titlul de atestare în baza HG nr. 834/1991. Ulterior pârâta SC A.T.T. SA a vândut imobilul pârâtei S.C. A.H.T. SA., iar terenul identificat cu nr. top. 23368 şi nr. top. 23369 s-a transcris în C.F. nr. 132511 Timişoara, apoi parcelele în discuţie s-au unificat cu alte parcele având o suprafaţă de 48.555 mp care s-a evidenţiat sub numărul topografic nou 31250. Proprietară a întregii parcele nou create, de 48.555 mp, este acum pârâta S.C. A.H.T. SA. cu titlul de cumpărare de la SC A.T.T. SA.
Recurenta a promovat acţiunea în constatarea nevalabilităţii titlului statului şi a nulităţii transferurilor succesive de proprietate, în dosarul nr. 12991.1/325/2006 al Tribunalului Timiş, în condiţiile în care Decretul nr. 111/1951, în temeiul căruia s-a preluat imobilul de către stat, a fost greşit aplicat, neputându-se reţine că imobilul ar fi rămas fără stăpân sau că s-ar fi aflat în una din situaţiile descrise în art. 1 lit. a) - g) din Decretul nr. 111/1951. în aceste condiţii, dobândirea proprietăţii asupra terenului de către pârâta SC A.T.T. SA, prin atestarea acestui drept în temeiul HG nr. 834/1991, nu se putea realiza în mod valabil, câtă vreme statul nu a deţinut niciodată un titlu valabil asupra terenului, nefiind aşadar proprietar la data atestării dreptului de proprietate.
Aceste argumente privind nelegalitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate atacat ar fi trebuit să fie analizate de către instanţa de fond, care a respins în mod greşit ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate, încălcând prin soluţia pronunţată dispoziţiile exprese ale art. 4 alin. (1) teza I şi alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 modificată.
După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul dar cu următoarele considerente:
Obiectul excepţiei de nelegalitate soluţionată de instanţa de fond îl constituie un act administrativ cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.
Este adevărat că dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 262/2007 prevăd că legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând pe cale de excepţie.
Însă judecătorul, în soluţionarea unei cauze şi în interpretarea prevederilor legale, are rolul de a aprecia, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituţia României, cu privire la aplicarea cu prioritate a tratatelor internaţionale la care România este parte, în cazul în care apreciază că normele de drept interne contravin acestora şi de a verifica compatibilitatea şi concordanţa normelor de drept intern cu reglementările şi jurisprudenţa comunitară.
Chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului recunoaşte faptul că judecătorul naţional are obligaţia de a asigura efectul deplin al normelor Convenţiei, preeminenţa lor faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor (Cauza Vermeiere contra Belgiei, Cauza Dumitru Popescu contra României).
Şi în privinţa normelor dreptului comunitar, Curtea de Justiţie de la Luxemburg a statuat că instanţa naţională este competentă să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act administrativ care i s-ar opune.
Acestea dovedesc că judecătorul poate înlătura dispoziţiile dintr-un act normativ, cum sunt cele din Legea nr. 554/2004, care permit cenzurarea fără limită de timp, pe calea excepţiei de nelegalitate a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a legii pentru că acestea încalcă principii fundamentale convenţionale şi comunitare.
Pentru că este prevăzută posibilitatea cenzurării oricând a legalităţii unui act administrativ cu caracter individual se încalcă dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului dar şi principiul securităţii raporturilor juridice.
Chiar dacă Curtea europeană s-a pronunţat în sensul că nu trebuie instituită posibilitatea de a anula tară limită în timp o hotărâre judecătorească pentru că s-ar încălca principiul securităţii raporturilor juridice, şi în cazul excepţiei de nelegalitate pot fi reţinute aceste susţineri pentru că există similitudinea de efecte juridice între hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă şi actul administrativ irevocabil emis de o autoritate şi necenzurat potrivit prevederilor legale ulterioare Legii nr. 554/2004.
Tot prin similitudine trebuie aplicată şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg care a stabilit, în privinţa posibilităţii de invocare a excepţiei de nelegalitate cu privire la actele instituţiilor comunitare, că, atunci când partea îndreptăţită să formuleze o acţiune în anulare împotriva unui act comunitar depăşeşte termenul limită pentru introducerea acţiunii,trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al actului respectiv şi nu va mai putea solicita în instanţă controlul de legalitate a acestui act, nici chiar pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate (Hotărârea din 13 martie 2008, cauzele conexate C-383/2006 şi C- 385/2006).
În aplicarea art. 20 alin. (2) şi art. 148 din Constituţie, prin raportare la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi la Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, excepţia de nelegalitate invocată va fi respinsă.
In consecinţă, pentru toate aceste motive,în baza art. 312 C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de L.E. împotriva sentinţei civile nr. 315 din 16 iunie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 august 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3589/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 3645/2010. Contencios → |
|---|
