ICCJ. Decizia nr. 3645/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3645/2010
Dosar nr. 7827/2/200.
Şedinţa publică din 16 septembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamantul S.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, a solicitat obligarea acestuia să stabilească o zi în termen de 30 zile pentru depunerea cererii şi actelor necesare cu privire la redobândirea cetăţeniei române.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în octombrie 2006 a depus o primă cerere la Secţia Consulară a Ambasadei României din Chişinău, însă i s-a comunicat că trebuie să facă o cerere scrisă de programare prin poştă, pentru a fi invitat să depună o cerere de intenţie în vederea de către Secţia Consulară a Ambasadei României de la Chişinău în vederea depunerii cererii.
La data de 25 iunie 2009, reclamantul a formulat o nouă cerere dar fără nici un rezultat, motiv care-l determină să considere că dreptul prevăzut de Legea nr. 21/1991 îi este îngrădit.
Prin sentinţa civilă nr. 105 din 8 ianuarie 2010 Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea reclamantului S.A. în contradictoriu cu Ministerul Afacerilor Externe şi a obligat pârâtul să stabilească şi să comunice reclamantului o zi pentru depunerea cererii de redobândire a cetăţeniei române şi a actelor anexe, în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a prezentei hotărâri.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că reclamantul, la peste un an de la data formulării primei cereri, nu a fost invitat să depună cererea de redobândire a cetăţeniei.
Astfel, instanţa de fond, având în vedere că nici Legea nr. 21/1991 şi nici Legea nr. 554/2004 nu derogă de la termenul general de 30 de zile în care trebuie soluţionată cererea, a apreciat că a fost depăşit termenul rezonabil de soluţionare prevăzut de art. 10 din Convenţia Europeană asupra Cetăţeniei.
Împotriva acestei sentinţei considerată nelegală şi netemeinică a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Motivele de recurs se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi pct. 9 C. proc. civ. invocându-se greşita aplicare a legii pentru următoarele aspecte.
În primul motiv, recurentul arată că a invocat în faţa instanţei de fond excepţia prescripţiei la acţiune, dar nu s-a reţinut în hotărârea atacată că această excepţie ar fi fost pusă în discuţia părţilor.
Al doilea motiv priveşte pe fond nelegalitatea soluţiei dispuse în condiţiile în care nu erau îndeplinite în cauză condiţiile existenţei unui refuz nejustificat de soluţionare a cererii reclamantului privind înregistrarea cererii de redobândire a cetăţeniei române, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. h) şi i) din Legea nr. 554/2004.
În dezvoltarea acestei critici, recurentul susţine faptul că a răspuns la cererea intimatei, în sensul că aceasta va fi soluţionată favorabil la momentul la care urmează să fie procesate şi cererile similare ale altor cetăţeni moldoveni, depuse în aceeaşi perioadă.
Recurentul mai menţionează că durata acestui termen rezonabil a fost decantată în jurisprudenţa Convenţiei Europene a Drepturilor Omului dar, chiar şi aşa, ea nu se aplică decât în cazurile expres specificate, în condiţiile în care solicitanţii sunt rezidenţi în ţara a cărei cetăţenie o solicită, durata analizării cererii determină o vătămare prin limitarea drepturilor individului faţă de celelalte persoane în mijlocul cărora trăieşte în mod statornic şi care se bucură de plenitudinea beneficiilor oferite de statutul de cetăţean, ipoteză în care nu se regăseşte reclamantul.
În ce priveşte eforturile ministerului de a găsi soluţii „de lege ferenda", recurentul precizează că la data de 19 noiembrie 2009, a intrat în vigoare Legea nr. 354/2009 pentru aprobarea OUG nr. 36/2009 care modifică şi completează Legea nr. 21/1991.
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
În cauză, nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii deoarece prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt în raport cu materialul probator administrat şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
În primul rând, Înalta Curte constată ca fiind nefondată critica recurentului privind greşita soluţionare de către instanţa de fond a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune motiv pentru care se impune determinarea, cu prioritate, a momentului de început al curgerii termenului de prescripţie.
În conformitate cu dispoziţiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv, o hotărâre care nu evocă reţinerile ei constituind o dispoziţie arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil, aceasta fiind şi raţiunea pentru care a fost reglementat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Aceasta nu înseamnă însă că instanţa este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor părţilor care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, întrucât dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la art. 261 pct. 5 C.proc.civ., impun doar cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină soluţia adoptată şi ca aceasta să nu fie contradictorie sau străină de natura pricinii, precum şi cele pentru care au fost respinse cererile părţilor (nu susţinerile acestora), cerinţă îndeplinită în speţă de hotărârea pronunţată de Curtea de apel, care a expus motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei în sensul anulării celor două acte administrative.
Astfel, în ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune, Legea nr. 554/2004 reglementează, prin art. 11, două categorii de termene pentru sesizarea instanţei de contencios administrativ, termene a căror natură juridică este prevăzută expres în alin. (5): (i) un termen de prescripţie cu durata de 6 luni, a cărui împlinire are ca efect stingerea dreptului la acţiune [art. 11 alin. (1)] şi (ii) un termen de decădere cu durata de un an, aplicabil numai pentru motive temeinice şi care nu poate fi depăşit nici ca efect al intervenirii unor cauze de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripţiei avute în vedere la alin. (1), astfel cum prevede art. 11 alin. (2).
Termenul de prescripţie de 6 luni este aplicabil în cazul cererilor prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei. Acest termen începe să curgă de la date diferite, în funcţie de obiectul acţiunii, în speţă fiind relevante momentele de început prevăzute la lit. b) şi c): data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii – în cazul refuzului explicit de soluţionare a acesteia, aşa cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. i) teza I; data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii – în cazul nesoluţionării în termenul legal a unei cereri, în sensul art. 2 alin. (1) lit. h).
Termenul de decădere de un an este reglementat ca o situaţie de excepţie de la regula prescriptibilităţii acţiunii în termenul de 6 luni şi devine aplicabil numai dacă acţiunea nu a fost introdusă în termenul de 6 luni din motive temeinice. Acest termen se calculează începând cu data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii, în funcţie de obiectul acţiunii, potrivit regulilor configurate la alin. (1).
Prin alin. (2) al art. 11, legiuitorul a înţeles să limiteze la 1 an perioada de aşteptare a răspunsului la o cerere, obligând subiectele de drept să depună diligenţe şi să nu tergiverseze introducerea acţiunii în contencios administrativ, cu scuza că nu s-a primit niciun răspuns în scris de la autoritatea publică sesizată şi că s-a aşteptat primirea acestuia.
Pe fondul cauzei, Înalta Curte apreciază că susţinerea recurentului privind greşita aplicare de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ, care defineşte noţiunea de refuz nejustificat de soluţionare a cererii, nu este fondată pentru următoarele motive:
Potrivit art. 12 alin. (3) din Legea cetăţeniei nr. 21/1991, persoanele care au domiciliul sau reşedinţa în străinătate pot depune cererea de redobândire a cetăţeniei române, însoţită de actele care dovedesc îndeplinirea condiţiilor impuse de lege, la misiunile diplomatice sau oficiile consulare competente ale României; cererile vor fi înaintate de îndată Comisiei pentru cetăţenie.
Din lecturarea textului legal anterior arătat, rezultă că, într-adevăr, legiuitorul român nu a stabilit un termen în care autorităţile române să proceseze astfel de cereri.
Ca atare, în lipsa unui asemenea termen legal, trebuia să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenţia Europeană pentru Cetăţenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora: „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetăţeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetăţenie".
Doctrina europeană a arătat că noţiunea de„termen rezonabil" este o noţiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil" trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global şi în mod concret.
Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.
Astfel, în materie «civilă», dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicţiei competente, dar el include şi durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicţiei este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.
În opinia Curţii de la Strasbourg,caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special, în funcţie de complexitatea speţei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente.
Înalta Curte apreciază că intervalul de timp cuprins între data formulării primei cereri – octombrie 2006 – şi data soluţionării cauzei nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul dispoziţiilor legale mai sus menţionate şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Pentru aceleaşi motive, Înalta Curte nu poate primi nici susţinerea potrivit căreia la data de 19 noiembrie 2009 a intrat în vigoare Legea nr. 354/2009 care modifică şi completează Legea nr. 21/1991.
Referitor la susţinerile recurentei-pârâte privind modificarea procedurii de depunere a cererilor de redobândire a cetăţeniei, Înalta Curte, în raport de data depunerii acţiunii introductive, le apreciază ca fiind fără relevanţă.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinţei civile nr.105 din 8 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3595/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3652/2010. Contencios → |
|---|
