ICCJ. Decizia nr. 3749/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.3749/2010
Dosar nr. 283/35/2009
Şedinţa publică din 22 septembrie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea pronunţată de curtea de apel ce formează obiectul recursului.
Prin sentinţa nr. 4/ CA din 13 ianuarie 2010, Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamantul P.I. în contradictoriu cu pârâţii C.L.C. SÂRBI, P.C. SÂRBI şi G.R. şi a dispus anularea parţială a HG nr. 970/2002, cu privire la poziţia nr. 70 din Anexa nr. 79 referitoare la „teren aferent puţ", în suprafaţă de 005 ha şi anularea parţială a H.C.L. Sârbi nr. 32 din 19 august 1999, respectiv poziţia nr. 64 din Anexa 1 - „Inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al comunei Sârbi"; a luat act de renunţarea reclamantului la capătul 2 de acţiune privind obligarea pârâţilor la revocarea hotărârilor emise contestate şi a respins ca neîntemeiat capătul 3 de cerere privind obligarea pârâţilor să nu ocupe sau să nu înceapă vreo lucrare pe terenul în litigiu, înainte de a se conforma prevederilor Legii nr. 33/1994.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Reclamantul P.I. este proprietarul terenului intravilan înscris în C.F. 911 Burzuc, nr. topo. 63, 64, 65 şi 66, în suprafaţă totală de 12.771 m.p. Pe terenul proprietatea acestuia, cu nr. topo 65 Burzuc, se află un foraj (puţ) la distanţă de 18,42 m faţă de drumul comunal cu nr. topo 427, la distanţă de 14,65 m faţă de limita exterioară a nr. topo 65, către drum şi la o distanţă de 17,25 m faţă de limita sudică a proprietăţii cu nr. topo 65.
În Anexa 1. Inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al comunei Sârbi", însuşit de C.L.C. Sârbi prin Hotărârea nr. 32/1999, la poziţia nr. 64 este înscris un teren aferent puţ, situat în localitatea Burzuc, în suprafaţă de 005 ha.
Prin HG nr. 970/2002 se atestă apartenenţa la domeniul public al comunei Sârbi a acestui teren aferent puţ, care figurează înscris la poziţia 70 din Anexa nr. 79 la această hotărâre.
Mai constată instanţa de fond că respectivul teren de 500 mp, menţionat la poziţia nr. 70 la HG nr. 970/2002, nu este identificat topografic spre deosebire de celelalte imobile de pe raza satului Burzuc aparţinând domeniului public al comunei Sârbi, şi nici nu s-a făcut dovada de către pârâţi în sensul că acest puţ este amplasat pe nr. topo. 427 care aparţine domeniului public al comunei Sârbi. De asemenea, în actele administrative atacate se precizează faptul că terenul pe care e amplasat puţul a fost dobândit în anul 1972, însă nu s-a dovedit modalitatea în care terenul respectiv a fost trecut în proprietatea Comunei Sârbi.
Pe baza actelor de la dosar, instanţa de fond a reţinut că nu s-a făcut dovada că terenul pe care este amplasat puţul este în proprietatea publică a Comunei Sârbi şi nici că acel puţ este amplasat pe nr. topo 472, care aparţine domeniului public al Comunei Sârbi. Faptul că acest teren este cuprins în Anexa 1 „Inventar" nu reprezintă o dovadă în acest sens şi nici nu are efect constitutiv sau translativ de drepturi de proprietate. Însă prin înscrisurile depuse la dosar, reclamantul a dovedit faptul că puţul este amplasat pe nr. topo 65, înscris în C.F. nr. 911 Burzuc, teren care este în proprietatea acestuia.
În consecinţă, a apreciat instanţa de fond că atestarea apartenenţei acestui teren pe care este amplasat puţul la domeniul public al comunei Sârbi, prin HG nr. 970/2002, este nelegală, situaţie în care a dispus anularea parţială a acestui act administrativ, cu privire la poziţia nr. 70 din Anexa nr. 79.
Cu privire la Hotărârea C.L. Sârbi nr. 32/1999, instanţa de fond a conchis, de asemenea, în sensul nelegalităţii în ceea ce priveşte includerea în domeniul public al comunei a unui teren cu privire la care reclamantul a făcut dovada dreptului său de proprietate, ca efect al faptului că este un act prealabil adoptării hotărârii Guvernului, ultima hotărâre fiind actul care în final stabileşte regimul juridic al bunurilor ce constituie domeniul public al comunei.
În opinia judecătorului fondului faptul că anterior nu s-a contestat hotărârea C.L. Sârbi nu este de natură să ducă la concluzia că nu poate fi anulată HG, deoarece ultima hotărâre este actul final de stabilire a calităţii bunurilor prevăzute în hotărârea C.L., are şi o forţă juridică superioară, este un act de sine stătător şi poate fi atacat la instanţa de contencios administrativ.
Cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâţilor să nu ocupe sau să nu înceapă vreo lucrare pe terenul în discuţie înainte de a se conforma prevederilor Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, instanţa de fond a considerat că acest capăt de cerere excede obiectului acţiunii în contencios administrativ şi a constatat, totodată că reclamantul a formulat o cerere de ordonanţă preşedinţială pe rolul Curţii de Apel Oradea, prin care a solicitat sistarea unor lucrări începute pe acel teren la data de 19 martie 2008.
2. Cererile de recurs
Împotriva sentinţei civile nr. 4/ CA din 13 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs pârâţii C.L.C. Sârbi, P.C. Sârbi şi G.R., criticând-o în temeiul art. 304 pct. 9 şi art. 304 indice 1 C. proc. civ.
2.1 Prin critice formulate, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii - pârâţi P.C. Sârbi şi C.L.C. Sârbi, au susţinut că hotărârea recurată este nelegală în condiţiile în care terenul în litigiu este cuprins în inventarul domeniului public al comunei, fiind însuşit în mod natural, în baza art. 7 lit. a) din Legea nr. 213/1998, anterior momentului eliberării titlului de proprietate nr. 2311 din 01 decembrie 2002 şi înscrierii în C.F. nr. 991 Burzuc. În acest context susţin recurenţii că se impune anularea Titlului de proprietate nr. 2311 din 01 decembrie 2002, în ceea ce priveşte suprafaţa de 500 m.p. teren întrucât a fost emis cu încălcarea art. 11 pct. 1 şi 2 din Legea nr. 213/1998.
2.2 Recurentul - pârât G.R. a criticat sentinţa recurată, prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 şi art. 304 indice 1 C. proc. civ., arătând, în esenţă, următoarele:
Prin sentinţa recurată se menţionează că la termenul din data de 10 iunie 2009 a fost respinsă excepţia de tardivitate fără a fi motivată această soluţie sau în cazul în care a fost motivată prin încheierea de şedinţă de la acel termen fără să se comunice încheierea pentru a putea fi atacată odată cu fondul cauzei.
Consideră recurentul - pârât că atâta vreme cât instanţa de fond nu şi-a motivat respingerea excepţiei de tardivitate, nemenţionând data la care reclamantul a luat la cunoştinţă de existenţa actului contestat, în mod greşit a fost respinsă această excepţie, acţiunea reclamantului fiind tardivă.
Pe fondul cauzei consideră recurentul - pârât că hotărârea instanţei de fond este nelegală în condiţiile în care a fost dată doar pe baza analizei actelor aflate la dosarul cauzei cu toate că prin Decizia de casare s-a menţionat că actele depuse în cauză nu sunt de natură a înlătura orice dubiu, întrucât nu consemnează nimic asupra datei instalării şi a proprietarului puţului de foraj aflat pe terenul în litigiu şi nici asupra vecinătăţilor terenului din parcela 65 pe care reclamantul l-a primit prin donaţie în anul 1995. În acest sens mai arată recurentul - pârât că nu a fost de acord cu plata onorariului de expert, deoarece această obligaţie revenea titularului acţiunii, respectiv reclamantului.
Mai arată recurentul - pârât că instanţa de fond a anulat parţial HG nr. 970/2002, fără ca, în prealabil, hotărârea C.L. Sârbi nr. 32/1999, ce a stat la baza adoptării hotărârii de Guvern, în discuţie, să fie anulată de către instanţa competentă, în speţă tribunalul şi nu curtea de apel.
În final susţine recurentul-pârât că prin natura sa, actul de atestare a bunurilor aparţinând domeniului public local nu creează drepturi noi, nu stabileşte şi nici nu modifică regimul juridic al bunurilor respective şi nu este de natură a vătăma vreun drept.
Prin hotărârile de însuşire a inventarelor, consiliile locale - judeţene stabilesc doar regimul juridic diferenţiat cu privire la bunurile lor, aceste acte administrative neavând nici un efect asupra proprietăţii private a altor persoane.
În concluzie, consideră recurentul - pârât că HG nr. 970/2002 este temeinică şi legală, fiind adoptată conform prevederilor art. 107 din Constituţia României şi ale art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu completările ulterioare.
3.Hotărârea instanţei de recurs
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., şi ţinând seama de toate susţinerile şi apărările părţilor şi de probele administrate în faţa instanţei de fond, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate şi urmează a fi respinse pentru următoarele considerente:
Înalta Curte constată, în primul rând, că prin criticile de recurs formulate, toţi recurenţii - pârâţi procedează, cu mici nuanţe, la reiterarea aspectelor invocate în faţa instanţei de fond, cărora li s-a răspuns în mod corect în sensul că poziţia nr. 70 din anexa 79 a HG nr. 970/2002, precum şi Hotărârea nr. 32 din 19 august 1999 a C.L.C. Sârbi au fost emise cu încălcarea dispoziţiilor art. 44 alin. (3) din Constituţia României, revizuită, precum şi ale art. 1, art. 3 alin. (4) şi cele ale art. 7 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. În aceste condiţii, Înalta Curte se va limita la analiza criticilor care se circumscriu unor motive de recurs.
3.1 Astfel, nu pot fi primite susţinerile recurenţilor - pârâţi P.C. Sârbi şi C.L.C. Sârbi în sensul că au dobândit un drept de proprietate asupra terenului în litigiu, prin modalitatea prevăzută de art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, în condiţiile în care nu au fost administrate probe care să dovedească pretinsa modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu.
Faptul că legiuitorul a prevăzut printre modalităţile de dobândire a dreptului de proprietate al autorităţilor administrativ teritoriale, reglementate de art. 7 lit. a) din actul normativ sus menţionat şi accesiunea imobiliară naturală, asta nu înseamnă că dreptul de proprietate dobândit în acest fel nu trebuie dovedit. Ori în cauza, în mod corect a constatat judecătorul fondului că dreptul de proprietate pretins de recurenţii - pârâţi nu a fost dovedit.
Totodată, având în vedere că intimatul - reclamant a făcut dovada că este titularul unui drept de proprietate asupra imobilului înscris la poziţia nr. 70 din Anexa 79 „Inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al Comunei Sârbi" a HG nr. 970/2002, este de necontestat faptul că acesta nu puteau fi privat de dreptul său de proprietate decât cu respectarea art. 44 alin. (3) din Constituţia României şi art. 7 şi 8 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, ceea ce nu s-a dovedit în cauza dedusă judecăţii.
Astfel, constată Înalta Curte că în mod corect a reţinut instanţa de fond că, pârâţii nu au fost în măsură să demonstreze că sunt titularii unui drept de proprietate asupra terenului în litigiu aşa încât a conchis asupra nelegalităţii hotărârilor contestate.
Aspectele referitoare la anularea Titlului de proprietate nr. 2311 din 01 decembrie 2002, invocate de recurenţi nu vor fi analizate întrucât depăşesc cadrul procedural al prezentului litigiu.
3.2 Înalta Curte nu poate primi nici criticile referitoare la nemotivarea respingerii excepţiei de tardivitate a acţiunii în condiţiile în care în cuprinsul încheierii de şedinţă din 10 iunie 2009, dată la care a fost soluţionată excepţia, judecătorul fondului a expus motivele pentru care a fost respinsă respectiva excepţie, stabilind, totodată, şi data la care intimatul - reclamant a luat la cunoştinţă despre existenţa celor două acte administrative contestate, respectiv 15 martie 2007; de asemenea, sunt nefondate şi criticile referitoare la necomunicarea încheierii de şedinţă din 10 iunie 2009, în condiţiile în care codul de procedură civilă nu prevede comunicarea încheierilor interlocutorii care se atacă doar odată cu fondul. Faptul că recurentul - pârât G.R., deşi legal citat pentru termenul din 10 iunie 2009, nu a înţeles că fie prezent în faţa instanţei de fond nu justifică criticile formulate în raport cu necomunicarea respectivei încheieri de şedinţă.
Vor fi înlăturate, totodată, şi criticile referitoare la neconformarea instanţei de fond îndrumărilor deciziei de casare în condiţiile în care judecătorul fondului a pus în discuţia părţilor necesitatea administrării probei cu expertiză topografică însă niciuna dintre părţi nu a acceptat plata onorariului de expert. Sunt nefondate susţinerile recurentului - pârât referitoare la necesitatea suportării onorariului de expert doar de către intimatul - reclamant, în condiţiile în care înlăturarea oricărui dubiu cu privire la situaţia faptică a terenul în litigiu era, nu doar în interesul acestuia ci profita, în primul rând, intimaţilor - recurenţi, cu atât mai mult cu cât intimatul - reclamant era singurul care prin probele administrate în cauză făcuse dovada deţinerii unui titlu asupra terenului.
Prin urmare în mod corect instanţa de fond a apreciat asupra tuturor împrejurărilor de fapt invocate de părţi doar în baza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei.
Nu pot fi reţinute nici criticile referitoare la anularea în prealabil, de către instanţa competentă a Hotărârii nr. 32/1999 a C.L. Sârbi, ca act premergător al HG nr. 970/2002, pentru motivele expuse pe larg în considerentele hotărârii recurate.
Oricum chiar dacă prin hotărârea C.L.C. Sârbi s-au prevăzut bunurile care constituie domeniul public şi cele care constituie domeniul privat al comunei, această hotărâre este confirmată prin HG nr. 970/2002, care stabileşte, în final, calitatea bunurilor respective, Guvernul având posibilitatea de a verifica dacă s-a procedat legal la stabilirea calităţii acestor bunuri şi să procedeze la o modificare a situaţiei lor juridice, pentru îndreptarea eventualelor erori, ce s-au produs.
În consecinţă, în mod corect judecătorul fondului constatând nelegalitatea parţială a HG nr. 970/2002 a constatat, implicit că şi hotărârea C.L.C. Sârbi nr. 32/1999 este nelegală în ce priveşte includerea în domeniul public al comunei al unui teren asupra căruia unitatea administrativ - teritorială nu a dovedit deţinerea unui titlu.
Susţinerea recurentului - pârât în sensul că HG nu are efect constitutiv de drept de proprietate în favoarea unităţilor administrativ - teritoriale, pentru că atestă calitatea de bunuri ale domeniului public, calitate ce a fost în prealabil stabilită prin hotărâri ale consiliilor locale şi a consiliului judeţean, care şi-au însuşit inventarele întocmite de către comisiile de inventariere nu pot fi primite.
HG nr. 970/2002 reprezintă un act administrativ de autoritate adoptat în baza art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, supus controlului instanţei de contencios administrativ conform prevederilor art. 23 din aceeaşi lege.
Hotărârea stabileşte caracterul de bunuri ce compun domeniul public al unităţilor administrativ - teritoriale din Judeţul Bihor, distinct de bunurile ce constituie domeniul privat al acestora, nefiind relevant dacă are efect declarativ sau constitutiv de drepturi faţă de faptul că poate fi atacată la instanţa de contencios administrativ.
În consecinţă, Înalta Curte va înlătura toate criticile formulate de recurenţii - pârâţi constatând că în mod legal instanţa de fond a considerat că poziţia nr. 70 din Anexa nr. 79 - „Inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al Comunei Sârbi", a HG nr. 970/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Bihor precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Bihor şi poziţia nr. 64 din Anexa 1 a Hotărârii nr. 32 din 19 august 1999 a C.L.C. Sârbi sunt nelegale întrucât atestă apartenenţa la domeniul public al Comunei Sârbi a unui teren, proprietatea intimatului - reclamant.
Aşadar, toate considerentele expuse, converg către concluzia că soluţia de admitere a cererii reclamantului, pronunţată de instanţa de fond este temeinică şi legală, motiv pentru care recursurile vor fi respinse, ca nefondate, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de G.R., P.C. SÂRBI ŞI C.L.C. SÂRBI, împotriva sentinţei civile nr. 4/ CA din 13 ianuarie2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3742/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3750/2010. Contencios. Contract administrativ.... → |
|---|
