ICCJ. Decizia nr. 3817/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3817/2010
Dosar nr. 79/32/2010
Şedinţa publică din 23 septembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 44 din 16 aprilie 2010 Curtea de Apel Bacău, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondată excepţia de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M 03 nr. 4012 din 19 februarie 1998, formulată de petentul T.G. în contradictoriu cu intimaţii SC C.T.H. SA Bicaz, Comisia Locală Bicazu Ardelean de Aplicare a Legilor Fondului Funciar, Comisia Judeţeană Neamţ pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor şi Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că reconstituirea şi constituirea dreptului de proprietate se face în temeiul Legii nr. 18/2001, iar în situaţia societăţilor comerciale constituirea acestui drept ca modalitate juridică, s-a prin emiterea unui certificat.
În esenţă, certificatul constituie pentru persoana juridică un titlu de proprietate ce trebuie atacat la instanţa de drept comun, în temeiurile prevăzute de Legea nr. 18/2001.
În speţă, petenta a formulat acţiunea la Judecătoria Bicaz la data de 10 aprilie 2007, iar Certificatul de atestare a proprietăţii a fost emis la data de 19 februarie 1998, având cunoştinţă de existenţa acestui act, menţionând în acţiunea introductivă că a fost transcris în Cartea funciară la 20 februarie 1998 sub nr. 145.
Mai mult, actul administrativ unilateral este emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la legislaţia aplicabilă la data emiterii acestuia.
Împotriva sentinţei instanţei de fond reclamantul T.I.G. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că în mod greşit, instanţa a apreciat că dreptul de proprietate asupra terenului din patrimoniul unei societăţi comerciale se constituie prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
De asemenea, recurentul apreciază că instanţa a constatat, complet eronat, că nu poate intra în cercetarea fondului motivat de faptul că certificatul de atestare a dreptului de proprietate poate fi atacat doar pe calea dreptului comun, pe căile indicate de Legea nr. 18/1991.
Recurentul consideră că soluţia este greşită întrucât certificatul, ca act administrativ, nu a fost emis în cursul procedurilor reglementate de Legea nr. 18/1991, Legea nr.1/2000 ci a fost emis în baza HG nr. 834/1991 şi Legii nr. 15/1990. Dacă pentru actele emise în baza Legii nr. 18/1991 sunt prevăzute proceduri şi căi de atac speciale, în privinţa certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului nu este prevăzută o anume cale de atac.
Prin urmare acesta este supus procedurii reglementate de Legea nr. 554/2004 şi în consecinţă şi art. 4 din Legea nr. 554/2004.
Greşită este şi concluzia instanţei potrivit căreia în procedura excepţiei de legalitate reglementată de art. 4 din Legea nr. 554/2004 nu se pot administra probatorii.
În realitate, art. 28 din Legea nr. 554/2004 stabileşte explicit că dispoziţiile Legii nr. 554/2004 se completează cu cele ale Codului de procedură civilă astfel încât se înţelege că acestea se completează şi cu cele privitoare la admiterea şi administrarea probelor (art. 168-170 C. proc. civ.).
Punctul de vedere al instanţei este greşit, din următoarele motive:
- Legea nr. 554/2004 nu face limitări la un anume gen de nelegalitate, art. 4 sancţionând nelegalitatea în general a oricărui act administrativ unilateral;
- faptul că certificatul cuprinde toate piesele necesare nu îl face în mod neapărat valabil, fiecare din piesele anexă trebuind să îndeplinească cerinţele de legalitate;
- faptul că anumite date dintr-o anumita documentaţie sunt nereale, conduce la nelegalitatea acelei documentaţii.
Recurentul consideră că prin emiterea certificatului au fost încălcate prevederile art. 1 din HG nr. 834/1991 care stabilesc că doar terenurile care fac parte din incinta societăţii şi care sunt necesare desfăşurării activităţii pot face obiectul certificatului de atestare.
Terenul în cauză nu se află în incinta societăţii, nu a fost şi nu este folosit de către societatea comercială în realizarea obiectului acesteia de activitate. La punctul 4. Cap.2. Anexa 1 din Criteriile nr. 2.665/1C/311 din 1992 privind stabilirea şi evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat se stabileşte clar că incinta societăţii presupune o suprafaţă de teren îngrădită care trebuia precizată ca atare în planurile topografice ale documentaţiilor care stăteau la baza emiterii certificatului.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Excepţia de nelegalitate invocată în cauză vizează certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M 03 nr. 4012 din 19 februarie 1998, emis de fostul Minister al Industriilor.
Necontestat, acest certificat este un veritabil act administrativ individual în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.
Cum s-a arătat, acest act a fost emis la data de 2 iunie 2004, adică anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.
Este adevărat că potrivit art.4 alin.1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007 „Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate", iar potrivit art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, „Excepţia de nelegalitate poate fi invocată şi pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa iniţială, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ".
De asemenea, Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1026/2009 a reţinut, într-adevăr, că dispoziţiile sus-menţionate sunt constituţionale în raport de prevederile art. 1, alin. (5), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 21, art. 23 şi art. 44 din Legea fundamentală.
Cu privire la dispoziţiile art. 4 alin. (1), din Legea nr. 554/2004 cu modificările ulterioare, respectiv a dispoziţiilor art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 252/2007, reprezentând temeiul de drept al invocării excepţiei de nelegalitate, trebuie precizat însă că judecătorului naţional îi revine rolul de a aprecia, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituţie, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul Convenţiei Europene)
În acest sens, judecătorul naţional, în calitate de prim judecător al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, are obligaţia de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenţiei), asigurându-i preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor" (CEDO, hotărârea din 26 aprilie 2007, cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2), Monitorul Oficial nr. 830 din 5 decembrie 2007).
Raportându-se, aşadar, în special la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi la practica CEDO, Înalta Curte va reţine că, în mod legal, curtea de apel a înlăturat dispoziţiile din Legea contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, reţinând că aceste dispoziţii contravin unor principii fundamentale convenţionale a căror respectare asigură exerciţiul real al drepturilor fundamentale ale omului.
În măsura în care permit cenzurarea legalităţii actelor administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, dispoziţiile susmenţionate din Legea contenciosului administrativ, încalcă astfel dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului şi în practica CEDO, precum şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse „principiului securităţii juridice, care se regăseşte în totalitatea articolelor Convenţiei, constituind unul din elementele fundamentale ale statului de drept" (CEDO, Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian contra României).
În acest sens, CEDO a reţinut că posibilitatea de anula fără limită în timp o hotărâre judecătorească irevocabilă, reprezintă o încălcare a principiului securităţii juridice (CEDO, Hotărârea din 28 octombrie 1999 în cauza Brumărescu împotriva României, M.Of. nr. 414 din 31 august 2000, în opinia separată la această hotărâre precizându-se chiar că „posibilitatea de a se anula, fără limită în timp, o hotărâre definitivă, obligatorie şi executată…. trebuie considerată ca o înfrângere a dreptului la justiţie", garantat de art. 6 din Convenţie.
Argumentele CEDO expuse în speţa citată, sunt perfect valabile şi în cauza de faţă, validitatea lor fiind susţinută de similitudinea de efecte juridice existente între hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă şi actul administrativ irevocabil emis de către autoritatea publică şi definitivat prin neutilizarea mijloacelor prevăzute de legislaţia anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.
Ca o consecinţă a celor expuse, în aplicarea art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţie, republicată, prin raportare la principiile amintite mai sus, la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului precum şi la jurisprudenţa CEDO, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
Pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de T.I.G. împotriva sentinţei civile nr. 44 din 16 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bacău, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 23 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3812/2010. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 3818/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
