ICCJ. Decizia nr. 3821/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3821/2010
Dosar nr.8308/1/2009
Şedinţa publică din 23 septembrie 2010
Asupra cererii de revizuire de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 3516 din 24 iunie 2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul declarat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva Sentinţei civile nr. 14/CA din 26 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa atacată şi, pe fond, a respins acţiunea reclamantei M.M.D. ca nefondată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de recurs a avut în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 185 alin. (1) lit. b) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost modificat şi completat prin OUG nr. 81/2007, dacă titlul de despăgubire este emis pentru o sumă care depăşeşte 500.000 RON, titularii titlului pot opta exclusiv pentru soluţia prevăzută de art. 181 alin. (3), respectiv să solicite fie primirea exclusiv de acţiuni emise de Fondul Proprietatea, fie primirea de titluri de plată, în condiţiile art. 141 şi cu respectarea termenelor şi limitărilor prevăzute la art. 3 lit. h) din lege şi, până la concurenţa despăgubirii totale acordate prin titlul sau titlurile de despăgubire, acţiuni emise de Fondul Proprietatea.
Aceeaşi reglementare prevede că, indiferent de soluţia de despăgubire exprimată, titularii titlului de despăgubire vor desemna un reprezentant unic şi comun, căruia i se va transfera despăgubirea în numerar. De asemenea, s-a prevăzut că, dacă aceeaşi persoană deţine, singură sau împreună cu alte persoane, titluri de despăgubire, având ca obiect acelaşi imobil, şi optează atât pentru primirea de titluri de plată, cât şi pentru primirea de titluri de conversie, titlul de plată se va emite până la concurenţa sumei de 500.000 RON indiferent de numărul titlurilor de despăgubire emise, pentru diferenţa dintre valoarea înscrisă în titlurile de despăgubire şi titlul de plată emis, urmând a-i fi emis un titlu de conversie.
Conform art. 3 lit. h) din acelaşi act normativ, titlurile de plată încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra Statului Român, de a primi, în numerar o sumă de maxim 500.000 RON şi această sumă se acordă pentru fiecare dosar de despăgubire, cu menţiunea că, în ipoteza în care obiectul cererilor de restituire, deşi identic, a fost disjuns, pretenţiile de restituire fiind soluţionate de entităţi diferite, dosarele respective se vor conexa, socotindu-se a fi un singur dosar de despăgubire.
Cum în cauză titlul de despăgubire şi anume, Decizia nr. 2641 din 2 septembrie 2008 s-a emis pentru trei persoane şi pentru o sumă mai mare de 500.000 RON, autoritatea recurentă a aplicat corect prevederile legale reţinând că indiferent de opţiunea exprimată de intimată, aceasta nu poate primi titlu de plată decât în cota de ¼ din suma de 500.000 RON, iar pentru diferenţa până la despăgubirea totală de 199.454,4 RON, are dreptul la titlu de conversie pentru 74.454,4 RON, emiţând decizie în acest sens.
Împotriva Hotărârii nr. 3516 din 24 iunie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta M.M.D. a formulat cerere de revizuire.
Cererea de revizuire este întemeiată pe dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, republicată.
În motivarea cererii se arată că hotărârea atacată este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată, motiv de revizuire potrivit disp. art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Revizuenta precizează că prin dispoziţiile art. 148 alin (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată se statuează principiul priorităţii legislaţiei comunitare faţă de dreptul intern, potrivit căruia instanţa naţională e obligată să facă aplicarea în cauză a principiilor de interpretare stabilite de Curtea Supremă de la Luxemburg în jurisprudenţa sa şi anume:
- principiul efectului direct al tratatelor
- principiul supremaţiei dreptului comunitar
-obligaţia instanţei naţionale de a nu aplica dreptul naţional contrar celui comunitar şi a respecta hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului
Prin prisma acestor principii şi în raport de situaţia de fapt arătată revizuenta consideră că urmează a se analiza în ce măsură dispoziţiile cuprinse în legea internă aplicate de instanţa de recurs sunt compatibile cu legislaţia comunitară în materia protecţiei proprietăţii.
Norma comunitară - art. 1 al Protocolului Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - aplicabil în speţă, prevede principiul respectării proprietăţii, supunând privarea de proprietate anumitor condiţii. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a stabilit că în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, este obligatorie acordarea unei despăgubiri echitabile într-un termen rezonabil, altfel suntem în prezenţa unei privări de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1.
Normele interne aplicate în cauză - art. 3 lit. h), art. 185 alin. (1) lit. b), art. 181 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (aşa cum a fost modificat şi completat prin OUG nr. 81/2007) prevede, în esenţă, plafonarea cuantumului despăgubirilor băneşti la suma de 500.000 RON per titlu de despăgubire, pentru diferenţă urmând a se acorda acţiuni la Fondul Proprietatea după o anumită procedură. Instanţa de recurs confirmând astfel legalitatea titlului de conversie emis în baza art. 3 lit. h) şi art. 143 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 pe numele subsemnatei.
Practica constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, obligatorie pentru statele membre care trebuie să ia nu numai măsuri de ordin individual, ci şi măsuri de ordin general pentru a evita condamnarea pentru viitor în cazuri similare a statuat în repetate rânduri: "acordarea de acţiuni la Fondul Proprietatea nu reprezintă o despăgubire echitabilă, acesta nefiind funcţional, ceea ce reprezintă o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului "(Togănel şi Grădinaru vs România, Radu vs România, Jurjescu vs România, Deneş vs România ş.a.m.d.).
Recurenta consideră că normele interne aplicate prin Decizia atacată sunt incompatibile cu norma comunitară aplicabilă în speţă, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu referire la modalitatea de despăgubire prin titluri de conversie - acţiuni la Fondul Proprietatea fiind contrară disp. art. 1 al Protocolului Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
Prin titlul de conversie atacat, se acordă despăgubiri sub formă de acţiuni la Fondul Proprietatea deşi acesta nu este funcţional şi nu asigura o despăgubire efectivă, hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului stabilind că această modalitate de despăgubire este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1.
Astfel fiind, rezultă că dispoziţiile legale aplicate sunt contrare dispoziţiilor comunitare şi jurisprudenţei europene în materie, astfel încât instanţa era obligată să nu le aplice, ceea ce nu a făcut, încălcând principiul priorităţii.
Examinând cauza şi Decizia a cărei revizuire se solicită, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu dispoziţiile legale incidente pricinii, precum şi cu susţinerile revizuentei, Înalta Curte constată că cererea de revizuire este nefondată.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, republicată, constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată.
Revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este tot o cale extraordinară de atac, ca şi cea prevăzută de art. 322 C. proc. civ., numai că motivul pentru care se solicită revizuirea este diferit de cel prevăzut de C. proc. civ. şi are menirea de a asigura respectarea principiului priorităţii normelor dreptului comunitar, faţă de norma internă, principiul care are şi o consacrare constituţională în art. 148 alin. (2) din Constituţia României, republicată, de către instanţele de contencios administrativ.
Instituirea căii de atac a revizuirii în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 constituie o modalitate prin care legiuitorul, măcar în materia contenciosului administrativ, a prevăzut un mijloc procedural prin care să se poată verifica modul în care instanţele naţionale respectă principiul priorităţii dreptului comunitar şi deci, protejarea intereselor persoanelor care ar putea fi lezate prin încălcări ale dreptului comunitar.
Prin urmare, revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 ar putea fi admisă numai dacă s-ar constata încălcări ale normelor de drept comunitar de către instanţa de recurs.
După analizarea modului în care instanţa de recurs a interpretat normele dreptului comunitar, Înalta Curte constată că nu au existat încălcări ale normelor dreptului comunitar şi nici ale jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie.
În jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene s-a decis că dreptul comunitar nu impune unei jurisdicţii naţionale să înlăture aplicarea normelor interne, chiar dacă astfel ar fi reparată o încălcare a dreptului comunitar săvârşită prin hotărârea în cauză (Hotărârea din 16 martie 2006, Cauza Rosmarie Kapferer împotriva Schlank & Schick GmbH, C-234/2004).
Prioritatea normelor comunitare faţă de normele interne contrare este una din trăsăturile definitive ale dreptului comunitar şi are o consacrare legală dar şi jurisprudenţială comunitară. Ea s-a dezvoltat şi a fost afirmată constant de jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie (Cauza Costa c ENEL, Fratelli Costanzo, Kühne & Heitz).
Această trăsătură a dreptului comunitar se datorează faptului că tratatele comunitare valabil încheiate şi ratificate, alte acte de drept comunitar (regulamente, decizii) devin parte a ordinii juridice interne a statelor membre şi vor fi aplicabile de autorităţile şi instanţele naţionale.
În concret, Înalta Curte constată că nu se invocă încălcarea unei norme comunitare direct aplicabile cauzei.
Prin urmare, nu poate fi reţinută încălcarea art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţia României.
În ceea ce priveşte încălcarea prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte reţine următoarele:
Încălcarea principiului securităţii juridice dedus din interpretarea prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, ale cărei valori au fost consacrate în spaţiul comunitar prin art. 6 parag. 2 al Tratatului privind Uniunea Europeană, ca principii generale ale dreptului comunitar, în urma modificărilor recente introduse prin Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009, art. 6 parag. 2 şi 3 din Tratatul Uniunii Europene au căpătat următorul cuprins:
„(2) Uniunea aderă la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Competenţele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate prin această aderare.
(3) Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi astfel cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii”.
Principiul securităţii juridice constituie un element fundamental al preeminenţei dreptului, enunţată în preambulul convenţiei ca o componentă a patrimoniului comun al statelor părţi, în lumina căreia trebuie interpretat dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe judecătoreşti (cauza Brumărescu c. României, Hotărârea din 30 septembrie 1999, M. Of. nr. 414/31.08.2000, cauza Sovtransavto Holding c. Ucraina, cererea nr. 48553/1999, Hotărârea din 25 iulie 2002).
Existenţa unor divergenţe în jurisprudenţă a fost acceptată în lumina Convenţiei Europene ca fiind inerentă oricărui sistem judiciar caracterizat de o pluralitate de jurisdicţii, important fiind să se evite un climat general de incertitudine şi nesiguranţă, concretizat în divergenţe profunde de jurisprudenţă, ce persistă în timp, mai cu seamă la nivelul jurisdicţiei supreme, climat ce s-ar putea crea în lipsa unui mecanism care să asigure coerenţa practicii judiciare (Beian c. România, Păduraru c. România, Zielinski şi Pradal & Gonzales şi alţii c. Franţa).
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile revizuentei sunt nefondate şi nu pot fi primite, iar instanţa de recurs a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, republicată, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de revizuire formulată de M.M.D., împotriva Deciziei nr. 3516 din 24 iunie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 23 septembrie 2010.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 3816/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3823/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
