ICCJ. Decizia nr. 408/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.408/2010
Dosar nr. 48536/3/2008
Şedinţa publică din 28 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 566 din 11 februarie 2009 s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti şi s-a dispus declinarea cauzei privind pe B.I., M.A.P.D.R. şi A.P.I.A. în favoarea acestei instanţe.
Reclamantul B.I. a solicitat instanţei ca să dispună obligarea pârâţilor M.A.P.D.R. şi A.P.I.A. la plata sporurilor salariale cuvenite, constând în suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază, M.A.P.D.R. pentru perioada 1 ianuarie 2004 – 18 mai 2005, iar A.P.I.A. pentru perioada 18 mai 2005 până la încetarea raporturilor de serviciu, sumele urmând a fi actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.
În motivarea cererii reclamantul a arătat că are calitatea de funcţionar public în cadrul A.P.I.A. din 18 mai 2005, anterior fiind funcţionar public în cadrul M.A.P.D.R., în perioada 10 iulie 2002 – 18 mai 2005. În baza art. 31 alin. (1) din Legea nr. 188/199 „pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din: salariu de bază; sporul pentru vechime în muncă; suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare, drepturi ce au fost suspendate succesiv până la 31 decembrie 2006, trebuind să fie acordate cel mai târziu începând cu data de 1 ianuarie 2007, însă, în mod abuziv, aceste drepturi nu au fost acordate până în prezent.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2.225 din 27 mai 2009 a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.A.P.D.R., cât şi acţiunea formulată de reclamant.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut că, neexistând un criteriu legal de stabilire a celor două suplimente, nu se poate stabili cuantumul acestora în condiţiile în care sunt reglementate în toată legislaţia sporuri variabile care pot porni de la 1% până la 100%.
A mai reţinut şi faptul că, nu se poate vorbi de un drept de creanţă cert, lichid şi exigibil în condiţiile în care întinderea creanţei nu poate fi stabilită şi astfel, nu sunt incidente nici prevederile constituţionale şi nici ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.A.D.O.L.F.
Împotriva acestei sentinţe considerată nelegală şi netemeinică a declarat recurs reclamantul B.I.
Recurentul a susţinut, în esenţă, că aceste suplimente sunt un drept câştigat ce derivă din raporturile sale de muncă, suplimente care nu pot fi anulate prin actele de suspendare, acte ce nu conţin vreo referire la desfiinţarea drepturilor la suplimente.
Recurentul a mai arătat că însăşi suspendarea acestor drepturi este neconstituţională şi nelegală deoarece prevederile art. 38 C. muncii ca şi reglementarea generală în materia raporturilor de muncă, sunt imperative statuând că orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestora este lovită de nulitate.
Prin OG nr. 92/2004, OG nr. 2/2006, susţine recurentul, legislativul a anulat în mod ilegal aceste drepturi, ele reintrând de drept în vigoare la data încetării perioadei de suspendare, conform art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind tehnica legislativă.
S-a mai susţinut şi faptul că normele legale de suspendare contravin prevederilor art. 41 şi 53 din Constituţie ca şi dispoziţiilor art. 15 şi art. 16 din Constituţie.
Recursul este nefondat.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.A.P.D.R., în mod corect instanţa de fond a respins-o ca neîntemeiată, întrucât aşa cum rezultă din carnetul de muncă al reclamantului, între acesta şi M.A.P.D.R. au existat raporturi de serviciu, reclamantul fiind în perioada 15 iulie 2003 – 18 mai 2005 consilier superior în cadrul acestui minister.
Referitor la fondul cauzei, recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Într-adevăr, potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 (art. 29, în forma iniţială a legii), republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din: salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Acelaşi articol prevede, la alin. (3), că salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici.
Prin art. 3 din OG nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare, s-a prevăzut că „Gestiunea sistemului de salarizare a funcţionarilor publici se asigură de fiecare ordonator principal de credite, cu încadrarea în resursele financiare şi în numărul maxim de posturi aprobate potrivit legii".
Or, în raport cu aceste din urmă dispoziţii legale şi în lipsa unui act normativ privind salarizarea unitară a funcţionarilor publici, în mod corect a reţinut instanţa de fond că nu există bază legală pentru cuantificarea şi acordarea suplimentului postului şi a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, pentru perioada menţionată de reclamant.
Într-adevăr, pentru a fi posibilă calcularea acestor două componente ale salariului funcţionarilor publici, este necesară fie adoptarea unui act normativ cu forţă juridică de lege, fie adoptarea de către Guvern a unei hotărâri emise în executarea prevederilor art. 31 din Legea nr. 188/1999, ceea ce, în speţă, pentru perioada pentru care recurentu-reclamant solicită acordarea drepturilor, nu s-a întâmplat.
Aşadar, în condiţiile în care nu este, încă, reglementată modalitatea de calcul a celor două suplimente la salariul de bază, suntem în prezenţa unui drept virtual, ceea ce presupune că acordarea acestor drepturi băneşti ar însemna obligarea autorităţii ori a instituţiei publice angajatoare la plata unor sume imposibil de calculat şi, în consecinţă, pronunţarea unei hotărâri nesusceptibile de executare.
Pentru motivele arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa criticată, ca fiind temeinică şi legală, şi suficient motivată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de B.I. împotriva sentinţei civile nr. 2.225 din 27 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 28 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 407/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 410/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi.... → |
|---|
