ICCJ. Decizia nr. 420/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.420/2010
Dosar nr. 457/33/2009
Şedinţa publică din 28 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul T.A. a chemat în judecată C.J.P.S., solicitând instanţei ca în contradictoriu cu pârâta să dispună anularea hotărârii din 12 decembrie 2008 emisă de aceasta din urmă cu consecinţa recunoaşterii în favoarea reclamantului a drepturilor prevăzute de art. 2 lit. c) din Legea nr. 189/2000, pentru aprobarea OG nr. 105/1999 şi a HG nr. 287/2008 pentru modificarea şi completarea Normelor pentru aplicarea OG nr. 105/1999 aprobată prin HG nr. 127/2002, întrucât are calitatea de refugiat.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că datorită ocupării Ardealului de Nord de către forţele armate maghiare, a fost obligat să părăsească localitatea natală, satul Plopis pentru a se refugia împreună cu familia în localitatea Turda din judeţul Cluj. În consecinţă, reclamantul solicită acordarea drepturilor începând cu data de 12 august 2008 pentru intervalul octombrie 1940 – martie 1945.
Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 301 din 16 iunie 2009 a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamant, menţinând în întregime Hotărârea din 12 decembrie 2008 emisă de pârâtă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, s-a reţinut că, în ciuda rolului activ manifestat de către instanţă, nu a existat la dosar nici o probă utilă, pertinentă şi concludentă care să confirme susţinerile reclamantului privind calitatea acestuia de refugiat, deşi reclamantul avea sarcina probei conform dispoziţiilor art. 1.169 C. civ.
Împotriva acestei sentinţe considerată nelegală şi netemeinică a declarat recurs reclamantul T.A.
Recurentul a reiterat motivele invocate în faţa instanţei de fond.
În plus, recurentul a susţinut că declaraţiile martorilor nu sunt destul de concludente, întrucât „din cauza vârstei este posibil ca aceştia să-şi fi pierdut din unele calităţi".
Examinând sentinţa în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul de faţă pentru următoarele considerente:
În conformitate cu art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetăţean român, care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 la 6 martie1945, a avut de suferit persecuţii etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.
De asemenea, potrivit art. 61 din OG nr. 105/1999 şi art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin HG nr. 127/2002, dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din ordonanţă se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente şi, în lipsa acestor acte, prin declaraţie cu martori.
În lipsa unor acte oficiale, pentru dovedirea împrejurărilor invocate în susţinerea acţiunii, reclamantul a depus la dosarul cauzei, în copie, declaraţiile autentificate ale martorilor G.I. şi N.D.
Referindu-se la mărturie, ca mijloc de probă în procesul civil, art. 192 C. proc. civ. stabileşte că, înainte ca martorul să declare ceea ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările ce constituie obiectul probei, un minimum de aspecte se impun a fi precizate, tocmai pentru a da posibilitatea judecătorului să aprecieze în ce măsură mărturia depusă reflectă realitatea. Aceste reguli prevăzute de codul de procedură civilă trebuie considerat că se aplică tuturor declaraţiilor de martori, indiferent dacă acestea sunt judiciare sau extrajudiciare, întrucât nerespectarea lor face imposibilă operaţiunea de apreciere a mărturiilor.
În cauză, constatând că declaraţiile martorilor N.D. şi G.I., autentificate de notarul public s-au dovedit a fi insuficiente pentru dovedirea calităţii de refugiat a reclamantului, că prin încheierea din 14 aprilie 2009, instanţa de fond a dispus audierea celor doi martori sub prestare de jurământ, în condiţiile art. 186 C. proc. civ.
În depoziţiile lor, cei doi martori au oferit informaţii confuze şi contradictorii, declaraţiile acestora neputându-se corobora.
Astfel, în timp ce martorul N.D. susţine că reclamantul s-a refugiat singur, martorul G.I. declară că acesta s-a refugiat împreună cu părinţii, care-şi căutau de lucru.
De asemenea, ambii martori au declarat că l-au cunoscut pe reclamant în perioada refugiului în Turda, însă, nici unul dintre martori nu ştia ce vârstă avea reclamantul.
Rezultă, aşadar, că în ciuda rolului activ manifestat de instanţă, probele existente la dosar nu fac dovada susţinerilor reclamantului privind calitatea acestuia de refugiat.
În consecinţă, recursul fiind nefondat va fi respins ca atare, hotărârea instanţei de fond fiind legală şi temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de T.A., împotriva sentinţei civile nr. 301 din 16 iunie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 28 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 419/2010. Contencios. Suspendare executare act... | ICCJ. Decizia nr. 421/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
