ICCJ. Decizia nr. 426/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 426/2010
Dosar nr. 459/59/2009
Şedinţa publică din 28 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul Ţ.I. a chemat în judecată C.J.P.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună anularea în totalitate a hotărârii din 12 ianuarie 2009 emisă de pârâtă şi pe cale de consecinţă să fie obligată pârâta să emită un act care să constate calitatea sa de beneficiară a prevederilor OG nr. 105/1999 aprobată şi modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că prin hotărârea din 12 ianuarie 2009 pârâta i-a respins ca nefondată cererea prin care a solicitat stabilirea calităţii de beneficiar al OG nr. 105/1999 aprobată şi modificată prin Legea nr. 189/2000 cu modificările şi completările ulterioare.
A mai arătat că, în mod greşit, Comisia instituită în baza Legii nr. 323/2004, a apreciat că reclamantul nu ar fi făcut dovada cu înscrisuri oficiale a situaţiei invocată în cerere, astfel cum a condiţionat dispoziţiile art. 4 alin. (1) din HG nr. 127/2002.
Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 202 din 11 iulie 2009 a admis acţiunea formulată de reclamant, dispunând anularea Hotărârii din 12 ianuarie 2009 emisă de pârâtă şi obligarea acesteia să emită o nouă hotărâre prin care să recunoască reclamantului dreptul prevăzut de OG nr. 105/1999.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că petentul a făcut dovada demersurilor la autorităţile locale, efectuate în scopul procurării actelor oficiale la care face referire art. 4 alin. (1) din Normele de aplicare a OG nr. 105/1999; aceste demersuri au rămas însă fără rezultat, aşa cum rezultă din adresa din 5 decembrie 2008 emisă de P.C.L., astfel încât devin aplicabile dispoziţiile alin. (2) al articolului menţionat, persecuţia politică putând fi dovedită cu declaraţie cu martori.
Împotriva acestei sentinţe considerată nelegală şi netemeinică a declarat recurs C.J.P.A.
Recurenta a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se sprijină, întrucât satul Sînleani s-a aflat sub administraţie românească şi nicicând nu a făcut parte din teritoriul vremelnic ocupat de armata sau autorităţile maghiare.
S-a mai susţinut, de către recurentă şi faptul că instanţa de fond a omis să motiveze cum a ajuns la constatarea faptului că probele testimoniale dovedesc calitatea reclamantului de persoană strămutată din motive etnice, atâta vreme cât se poate constata că declaraţiile martorilor G.E. şi G.R.T. sunt sumare, martorele nu s-au aflat în aceeaşi situaţie de persoane refugiate din motive etnice şi nu cunoşteau nici motivul plecării familiei reclamantului din localitatea de domiciliu, necunoscând nici localitatea în care s-au stabilit ulterior.
Recursul este fondat şi va fi admis pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acesteia persoana cetăţean român care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuţii din motive etnice, respectiv a fost strămutată în altă localitate decât cea de domiciliu, a fost deportată în ghetouri şi lagăre de concentrare din străinătate, a fost privată de libertate în locuri de detenţie, a făcut parte din detaşamentele de muncă forţată etc.
Dovada încadrării în situaţiile prevăzute de OG nr. 105/1999, aprobată şi modificată prin Legea nr. 189/2000 cu modificările ulterioare, se poate face, potrivit art. 4 din HG nr. 127/2000, cu acte oficiale eliberate de organele competente sau, în lipsa actelor oficiale, prin declaraţie de martori.
În cauză, reclamantul Ţ.I. nu face dovada cu înscrisuri oficiale a situaţiei invocate în cerere, aşa cum stipulează dispoziţiile art. 4 alin. (1) din HG nr. 127/2002 privind aprobarea Normelor pentru aplicarea OG nr. 105/1999, iar declaraţiile martorilor sunt neconcludente, martorii necunoscând motivul plecării reclamantului din localitatea Sînleani şi nici nu ştiu unde s-ar fi stabilit după părăsirea domiciliului.
Or, potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii, la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.
Cum, în speţă, materialul probator administrat este insuficient pentru a conduce la concluzia unei împrejurări de fapt deplin stabilite, se impune completarea probatoriului, cu înscrisuri, întrucât numai declaraţiile martorilor nu sunt de natură să facă dovada susţinerilor reclamantului.
Întreg materialul probator va trebui să stabilească cu certitudine care au fost motivele persecuţiei, cine l-a persecutat pe reclamant, în ce a constat persecuţia acestuia şi dacă satul Sînleani s-a aflat pe teritoriul cedat Ungariei.
În consecinţă recursul fiind întemeiat pentru considerentele arătate, va fi admis, se va casa sentinţa şi se va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de C.J.P.A., împotriva sentinţei civile nr. 202 din 11 iunie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 ianuarie 2010.
← ICCJ. Decizia nr. 422/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 763/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
---|