ICCJ. Decizia nr. 4217/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4217/2010
Dosar nr. 7657/2/2009
Şedinţa publică din 8 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:
Prin sentinţa nr. 174 din 13 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a fost admisă acţiunea reclamanţilor B.V., B.N. în contradictoriu cu Ministerul Afacerilor Externe, în sensul că instanţa a constatat refuzul nejustificat al pârâtului de a soluţiona cererile reclamanţilor şi acesta a fost obligat să primească cererile reclamanţilor de redobândire a cetăţeniei române însoţite de actele necesare şi să le transmită Ministerului Justiţiei într-un termen rezonabil.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa investită cu soluţionarea acţiunii reclamanţilor a reţinut că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de autoritatea pârâtă, este neîntemeiată, întrucât instanţa are în vedere ultima cerere formulată de reclamanţi, cerere rămasă fără soluţionare, ca de altfel şi cererile anterioare.
Pe fondul acţiunii introduse la Curtea de Apel Bucureşti la data de 6 august 2009, instanţa a constatat că, la solicitarea de primire a cererilor de redobândire a cetăţeniei române, formulată de reclamanţi, precum şi a actelor necesare, autoritatea pârâtă a comunicat un răspuns negativ, iar instanţa a constatat că acesta reprezintă un refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri în sensul dispoziţiilor din Legea contenciosului administrativ.
Instanţa investită cu soluţionarea acţiunii introductive a reţinut că, la data de 27 decembrie 2006 şi 28 decembrie 2006, reclamanţii s-au adresat Secţiei consulare a Ambasadei României din Republica Moldova în vederea depunerii cererii şi actelor necesare pentru redobândirea cetăţeniei române în temeiul Legii nr. 21/1991. Ulterior, la data de 10 aprilie 2009 au depus din nou cerere, însă nu au primit nici un răspuns, motiv pentru care s-au adresat instanţei de judecată.
Instanţa de fond a constatat că reclamanţii şi-au manifestat intenţia de redobândire a cetăţeniei române, fără să fie programaţi pentru depunerea efectivă a documentelor necesare, iar refuzul pârâtului de soluţionare a cererii reclamanţilor are caracter nejustificat, fiind exprimat cu exces de putere.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul, criticând sentinţa pronunţată ca netemeinică şi nelegală.
Recurentul a arătat că instanţa a pronunţat o hotărâre întemeiată pe o interpretare greşită a legii, întrucât autoritatea pârâtă a arătat că nu neagă caracterul rezonabil al termenului în discuţie, însă s-a invocat faptul că există o justificare argumentată a faptului că nu a fost stabilită o dată pentru a se depune cererea reclamanţilor de redobândire a cetăţeniei române.
S-a arătat că nu poate fi reţinut un refuz nejustificat, întrucât există un răspuns formulat de autoritatea recurentă, iar acesta nu poate fi considerat ca o exprimare a unei restricţionări a unui drept.
Autoritatea recurentă a precizat că există o cauză exoneratoare de culpă administrativă în materia litigiilor de această natură, în sensul că gestionarea atribuţiilor ce le revin, exercitate pe teritoriul unui stat străin, implică imposibilitatea obiectivă a autorităţilor române de a organiza pe teritoriul Republicii Moldova spaţii adecvate pentru preluarea cererilor de redobândire a cetăţeniei române într-un termen cât mai scurt.
Recurentul a precizat că nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât în cauză este vorba de un termen administrativ, arătând şi faptul că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru a ne afla în faţa unui refuz nejustificat.
Recurentul a arătat că instanţa de fond nu motivează aspectul răspunsului formulat de autoritatea pârâtă, răspuns comunicat reclamanţilor şi care nu încorporează un refuz explicit, argumentând că nu este indicat un temei legal, pentru a sprijini ideea că stabilirea, în cadrul activităţii Ministerul Afacerilor Externe a unei ordini cronologice de procesare a cererilor de redobândire a cetăţeniei, poate fi asimilată unui refuz nejustificat.
Recurentul a precizat că în baza de date a Secţiei Consulare a României în Republica Moldova se regăsesc peste 300.000 de cereri de programare pentru depunerea dosarului de redobândire a cetăţeniei, criteriu cronologic de programare fixat deja în practica Ministerului Afacerilor Externe, care a dobândit suport legal şi care are un caracter obligatoriu.
Recurentul a arătat că autoritatea recurentă a depus eforturi de a găsi soluţii de lege ferenda şi a menţionat că la data de 19 noiembrie 2009 a intrat în vigoare Legea nr. 354/2009 pentru aprobarea OUG nr. 36/2009 ce modifică şi completează Legea nr. 21/1991.
S-a arătat şi faptul că, de la data intrării în vigoare a OUG nr. 5/2010, depunerea actelor la secţia consulară devine facultativă chiar şi pentru cetăţenii străini care nu au un drept de şedere în România, precizând că se poate apela foarte uşor la serviciile birourilor teritoriale ale Agenţiei Naţionale pentru Cetăţenie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului formulat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce urmează.
În conformitate cu dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, în vigoare la data formulării cererilor reclamanţilor, cetăţenii moldoveni de naţionalitate română pot depune cererile de redobândire a cetăţeniei române împreună cu actele aferente, la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare ale României în străinătate, în condiţiile în care au reşedinţa sau domiciliul în străinătate.
Înalta Curte a constatat că reclamanţii s-au adresat pârâtului, manifestându-şi stăruinţa în redobândirea cetăţeniei române, însă cererea a rămas fără soluţionare efectivă, împrejurare care este de natură a-i afecta pe reclamanţi în soluţionarea într-un termen rezonabil a cererilor sale, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004.
Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului se constată că prin Convenţie se apără drepturi concrete şi efective, iar orice ingerinţă în drepturile consacrate de aceasta trebuie să corespundă menţinerii unui just echilibru între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Acest echilibru ce trebuie protejat ar fi distrus dacă individul ar suporta o sarcină specială şi exorbitantă (cauza Sporrong şi Lonnroth; cauza Străin şi alţii împotriva României).
Or, din această perspectivă Înalta Curte reţine că neprimirea cererilor formulate de reclamanţi, indiferent de motivaţia autorităţii recurente, ar echivala cu o vătămare a acestora în dreptul consacrat de lege, privind posibilitatea redobândirii cetăţeniei române.
Principiul legalităţii înseamnă, înainte de toate, existenţa unor norme de drept intern, suficient de accesibile şi previzibile, or în cauza de faţă Legea nr. 21/1991 a stabilit procedura ce trebuie urmată în cazul cererilor de redobândire a cetăţeniei române.
Înalta Curte constată că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei, aşa cum a reţinut în jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului, luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudenţă, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente, precum şi miza litigiului pentru persoana interesată(cauza Frydlender împotriva Franţei şi cauza Hartman împotriva Republicii Cehe).
În opinia Înaltei Curţi litigiul născut între reclamanţi şi autoritatea pârâtă nu prezintă o complexitate deosebită, iar neprimirea cererii adresate instituţiei pârâte este de natură a crea o vătămare a reclamanţilor într-un drept prevăzut de lege, drept la care aceştia privesc cu speranţă legitimă.
Înalta Curte nu poate primi apărarea formulată de recurent în sensul că există o cauză exoneratoare de răspundere, întrucât instituţia recurentă a fost în culpă pentru neprimirea cererii, căci trebuia să-şi ia toate diligenţele pentru rezolvarea situaţiei create.
Orice amânare în soluţionarea cererii reclamanţilor ar însemna depăşirea termenului rezonabil avut în vedere de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin urmare, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, amânarea pentru o dată neprecizată în vederea depunerii cererii de redobândire a cetăţeniei române, reprezintă un refuz nejustificat de soluţionare a cererii, în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată.
De asemenea, Înalta Curte are în vedere faptul că întreaga procedură de redobândire a cetăţeniei române se subsumează dreptului suveran al statului de a analiza fiecare speţă în ritmul şi potrivit precauţiilor pe care le consideră necesare, însă acest drept suveran nu poate determina o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale prevăzute în ordinea juridică a statului, precum şi în actele internaţionale.
Împrejurarea că legea specială nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja autoritatea competentă, în tergiversarea primirii dosarelor de redobândire a cetăţeniei române, văzând dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană asupra Cetăţeniei, adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, publicată în M. Of. nr. 490/9.07.2002, dispoziţii conform cărora se impune fiecărui stat să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetăţeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetăţenie.
Nici motivele cu privire la modificările legislative intervenite nu pot fi primite de Înalta Curte, pentru invocarea unor cauze exoneratoare de culpă, în sensul că în prezent nu mai există cauze de împiedicare a depunerii cererilor de redobândire a cetăţeniei române, întrucât sunt apărări pe care Înalta Curte nu le poate primi şi le va respinge ca nefondate, prin invocarea principiului tempus regit actum.
Înalta Curte a constatat că, până la data introducerii acţiunii, cererile reclamanţilor nu primiseră vreo rezolvare efectivă, iar la data pronunţării hotărârii de fond, de asemenea nu intervenise nicio schimbare de atitudine în poziţia exprimată de autoritatea pârâtă.
Faptul că în prezent reclamanţii ar putea să depună o cerere şi va fi imediat primită nu înseamnă ştergerea vătămării deja produse în privinţa reclamanţilor, care nu au primit o soluţionare a cererilor sale, formulate iniţial în anul 2006.
Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinţei atacate, în temeiul art. 312 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinţei nr. 174 din 13 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4218/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4216/2010. Contencios. Reexaminare taxe de... → |
|---|
