ICCJ. Decizia nr. 4219/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4219/2010
Dosar nr. 3300/2/2008
Şedinţa publică din 8 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:
Prin sentinţa nr. 3236 din 25 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti a fost admisă excepţia prescripţiei cu privire la drepturile salariale aferente perioadei 1 septembrie 2002- 4 iunie 2005 şi a fost respinsă acţiunea reclamanţilor B.L.C., B.C., B.M., M.B., B.G., C.A., C.N., C.I., C.V.I., C.I.D., C.O.C., C.M., C.T.F., C.I.C., D.F., E.V., F.S., G.D., H.L., L.H., H.F.S., I.I.G., I.G.I., L.M., M.G., M.D.F., M.L., N.I., N.A., O.R.C., O.L.C., P.D.P., P.D., P.V., P.D.A., P.F.L., P.T.R., R.S., R.D., R.I.L., S.V., S.L., S.D., S.C., T.D., Ţ.C.C., T.M.L., T.V. şi U.D. şi cererea de intervenţie formulată de C.C. şi S.L.S. în contradictoriu cu Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., ca fiind prescrisă cu privire la drepturile aferente perioadei 1 septembrie 2002- 4 iunie 2005 şi ca neîntemeiată cu privire la drepturile aferente perioadei ulterioare datei de 4 iunie 2005.
De asemenea, instanţa a respins cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa investită cu soluţionarea acţiunii introductive a reţinut că reclamanţii şi intervenienţii, angajaţi în cadrul D.N.A. ca specialişti (funcţionari publici), au solicitat acordarea drepturilor reprezentând sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% aplicat la salariul de bază, actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi drepturile reprezentând sporul de confidenţialitate de 15%, începând cu data numirii în funcţie a fiecărui reclamant, la zi, conform tabelului aflat la dosar.
Instanţa de fond a reţinut că salarizarea specialiştilor din cadrul D.N.A. a fost reglementată succesiv de OUG nr. 43/2002 şi OUG nr. 27/2006 în sensul că salariul de bază pentru specialiştii din cadrul D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. se stabileşte în temeiul legii, aceştia beneficiind şi de celelalte drepturi salariale prevăzute de lege pentru funcţionarii publici.
Instanţa a reţinut că din punct de vedere al salarizării s-a produs o asimilare între specialiştii arătaţi şi magistraţi, dar această asimilare vizează numai salariul de bază, fără a fi incluse sporurile specifice activităţii magistraţilor.
De asemenea, instanţa a reţinut căSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi prin Decizia nr. 21 din 10 martie 2008 a statuat că judecătorii, procurorii, magistraţii asistenţi, precum şi personalul auxiliar de specialitate au dreptul la sporul de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, fără a fi menţionaţi specialiştii din cadrul D.N.A. ori D.I.I.C.O.T., ca beneficiari ai acestor sporuri.
S-a constatat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile OG nr. 137/2000, nefiind vorba de persoane aflate în situaţii similare.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs B.L.C., B.C., B.M., M.B., B.G., C.C., C.A., C.N., C.I., C.V.I., C.I.D., C.O.C., C.M., C.T.F., C.I.C., D.F., E.V., F.S., G.D., H.L., L.H., H.F.S., I.I.G., I.G.I., L.M., M.G., M.D.F., M.L., N.I., N.A., O.R.C., O.L.C., P.D.P., P.D., P.V., P.D., P.F.L., P.T.R., R.S., R.D., R.I.L., S.V., S.L., S.D., S.C., T.D., Ţ.C.C., T.M.L., T.V. şi U.D., criticând sentinţa pronunţată ca netemeinică şi nelegală.
Recurenţii au arătat că, în calitate de specialişti de înaltă calificare numiţi potrivit art. 11 din OUG nr. 43/2002, sunt funcţionari publici şi au drepturile acordate de lege acestora, cu excepţiile arătate în OUG nr. 43/2002, fiind beneficiari şi ai drepturilor prevăzute de art. 26 din OUG nr. 177/2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor.
Recurenţii au precizat că prin art. 40 din OUG nr. 92/2004, art. 42 din OUG nr. 2/2006 şi art. 41 din OUG nr. 6/2007, acte normative ce reglementează drepturile salariale şi alte drepturi ale funcţionarilor publici, s-a dispus că funcţionarii publici beneficiază şi de alte sporuri şi drepturi salariale prevăzute în legislaţia specifică autorităţii sau instituţie publice în care îşi desfăşoară activitatea, iar pentru că magistraţii beneficiază de sporul de 50% consideră că acest spor li se cuvine şi lor.
Au invocat în sprijinul recursului formulat şi dispoziţiile art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul la nediscriminare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului formulat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce urmează.
Înalta Curte a constatat, analizând actele dosarului, că recurenţii nu pot invoca aplicarea deciziei nr. 21 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi, întrucât această decizie, cu putere de lege, nu se referă la categoria funcţionarilor publici din care fac parte reclamanţii şi intervenienţii din dosar, ci se referă strict la sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică, în cuantum de 50% din salariul de bază brut lunar, pentru judecători, procurori, magistraţi asistenţi şi personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor.
Înalta Curte reţine că în cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea funcţionează, de regulă, magistraţi, personal auxiliar de specialitate, funcţionari publici şi personal contractual (care desfăşoară activităţi administrative, de gospodărire, întreţinere-reparaţii şi de deservire).
Potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată: "(1) Pentru activitatea desfăşurată funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din:
a) salariul de bază;
b) sporul pentru vechime în muncă;
c) suplimentul postului;
d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
(2) Funcţionarii publici beneficiază de prime şi de alte drepturi salariale, în condiţiile legii.
(3) Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici.".
Această dispoziţie legală consacră, deci, principiul sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici, indiferent de autoritatea, instituţia publică sau unitatea bugetară în care îşi desfăşoară activitatea.
În aceste condiţii, funcţionarii publici din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea nu pot fi salarizaţi diferit de funcţionarii publici din celelalte autorităţi şi instituţii bugetare.
Drepturile de natură salarială ale funcţionarilor publici au fost ulterior reglementate prin mai multe acte normative, cum ar fi: OUG nr. 192/2002 privind reglementarea drepturilor de natură salarială ale funcţionarilor publici, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 228/2003, OUG nr. 123/2003 privind creşterile salariale ce se vor acorda personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 164/2004, cu modificările şi completările ulterioare, OUG nr. 10/2004 privind Statutul personalului vamal, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 243/2004, OUG nr. 82/2004 privind unele măsuri în domeniul funcţiei publice, aprobată prin Legea nr. 9/2005, Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare etc.
De asemenea, au fost adoptate o serie de OUG referitoare la creşteri salariale pentru funcţionarii publici din diverse domenii de activitate.
Începând cu anul 2005, salarizarea funcţionarilor publici s-a făcut potrivit prevederilor OUG nr. 92/2004, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 1.091/23.11.2004, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2005, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 324/18.04.2005.
Conform art. 1 alin. (2) din acest act normativ, adoptarea sistemului de salarizare a funcţionarilor publici a avut în vedere crearea premiselor pentru implementarea din anul 2006 a sistemului unitar de salarizare a funcţionarilor publici, crearea unei ierarhizări a sistemului de salarizare pe categorii, clase, grade profesionale şi salarizarea în raport cu activitatea depusă, cu importanţa şi complexitatea atribuţiilor şi responsabilităţilor prevăzute în fişa postului.
Sistemul de salarizare cuprindea salariile de bază, sporurile, premiile, stimulentele şi alte drepturi.
Salariile de bază au fost stabilite în funcţie de nivelul studiilor necesare exercitării funcţiei publice şi în raport cu categoria şi, după caz, cu gradul profesional al funcţiei publice, precum şi în raport cu nivelul la care se presta activitatea, respectiv la nivel central sau local, pentru fiecare grad profesional al funcţiei publice de execuţie existând 3 trepte de salarizare.
Funcţionarii publici beneficiau de: indemnizaţii de conducere, salarii de merit, spor de vechime în muncă, spor pentru activitatea desfăşurată în timpul nopţii, spor pentru orele prestate peste durata normală a timpului de lucru, spor pentru titlul ştiinţific de doctor, dacă îşi desfăşurau activitatea în domeniul pentru care aveau titlul ştiinţific respectiv, premii lunare şi un premiu anual, stimulente pentru activitatea de confiscare, valorificare de bunuri şi încasarea de penalităţi, un concediu de odihnă plătit în raport cu vechimea în muncă, concedii plătite în cazul unor evenimente familiale deosebite, indemnizaţii de delegare şi detaşare, indemnizaţii de instalare, concedii de studii etc. Totodată, unii funcţionari publici beneficiau de un spor de confidenţialitate pentru activitatea prestată în cadrul unor anumite instituţii ale administraţiei publice centrale.
Potrivit art. 40 din OUG nr. 92/2004, funcţionarii publici beneficiau de sporurile sau de alte drepturi salariale prevăzute de legislaţia specifică autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea.
Aceste dispoziţii au fost preluate de art. 42 din OG nr. 2/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417/2006, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 951/24.11.2006, precum şi de art. 41 din OG nr. 6/2007, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 232/2007, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 474/16.07.2007.
Începând cu anul 2006, funcţionarii publici au beneficiat, în plus faţă de drepturile salariale prevăzute în OUG nr. 92/2004, de sporuri pentru condiţii vătămătoare şi sporuri pentru condiţii periculoase de muncă, iar cei din cadrul Oficiului pentru Migraţia Forţei de Muncă, care participă la selecţia şi recrutarea forţei de muncă pentru lucrul în străinătate, de un spor de până la 5% din salariul de bază.
În ceea ce priveşte salarizarea personalului puterii judecătoreşti, aceasta a fost stabilită iniţial prin Legea nr. 52/1991 cu privire la salarizarea personalului din organele judecătoreşti.
Dispoziţii referitoare la salarizarea acestui personal se găseau şi în Legea nr. 56/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie, ale magistraţilor asistenţi şi ale celorlalte categorii de personal, modificată şi completată prin OG nr. 55/1997, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 126/2000.
Un nou sistem de salarizare pentru autoritatea judecătorească s-a stabilit prin Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, modificată şi completată prin OG nr. 83/2000, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 425/1.09.2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 339/2001.
Acest act normativ avea mai multe capitole, el reglementând şi salarizarea personalului din laboratoarele de expertiză criminalistică, a personalului Institutului Naţional al Magistraturii, personalului din serviciile de reintegrare socială şi supraveghere, precum şi a personalului din Direcţia Generală a Penitenciarelor, din unităţile subordonate acesteia, din Serviciul Independent de Protecţie şi Anticorupţie, din Direcţia medicală şi unităţile sanitare subordonate, precum şi a personalului din Ministerul Justiţiei care coordona şi controla aceste instituţii.
Capitolul I al legii avea mai multe secţiuni, una reglementând salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, iar alta salarizarea personalului auxiliar de specialitate şi a altor categorii de personal, drepturile salariale, precum şi alte drepturi comune întregului personal fiind prevăzute în cap. V al actului normativ respectiv.
Începând cu anul 2003, salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor au fost stabilite prin OUG nr. 177/2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 347/2003, personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi parchetelor de pe lângă acestea continuând să fie salarizat conform Legii nr. 50/1996 şi Legii nr. 56/1996.
Prin OUG nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 169/9.03.2007, s-au reglementat salarizarea şi alte drepturi ale membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, ale judecătorilor de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la Curţile de Apel, Tribunale şi judecătorii, ale procurorilor de la Parchetele de pe lângă aceste instanţe, ale magistraţilor asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, potrivit Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi salarizarea şi unele drepturi ale asistenţilor judiciari.
Potrivit art. 2 din acest act normativ, salarizarea şi celelalte drepturi ale judecătorilor, ale procurorilor, ale personalului asimilat acestora şi ale magistraţilor asistenţi se stabilesc ţinându-se seama de locul şi rolul justiţiei în statul de drept, de răspunderea, complexitatea şi riscurile funcţiei, de incompatibilităţile şi interdicţiile prevăzute de lege pentru aceste categorii de personal.
Potrivit art. 59 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, stabilirea drepturilor şi îndatoririlor personalului auxiliar se face ţinându-se seama de locul şi rolul acestuia în desfăşurarea activităţii de justiţie, de răspunderea şi complexitatea fiecărei funcţii, de interdicţiile şi incompatibilităţile prevăzute de lege pentru persoanele care sunt încadrate în instituţiile publice.
De asemenea, conform art. 60 din acelaşi act normativ: "(1) Pentru activitatea desfăşurată personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea are dreptul la o salarizare stabilită în raport cu nivelul instanţei sau Parchetului, cu funcţia deţinută, cu vechimea în muncă şi în specialitate, precum şi cu alte criterii prevăzute de lege.".
(2) Abrogat
"(3) Personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea beneficiază de salarii de bază, spor de vechime, prime şi de alte drepturi salariale, în condiţiile legii.
(4) Salarizarea personalului auxiliar de specialitate, a funcţionarilor publici şi a personalului contractual din cadrul instanţelor judecătoreşti, parchetelor de pe lângă acestea, precum şi din cadrul Ministerului Justiţiei, Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri se stabileşte prin lege specială.
(5) Până la intrarea în vigoare a legii speciale de salarizare, rămân aplicabile în continuare dispoziţiile legale referitoare la salarizarea personalului prevăzut la alin. (4).".
Începând cu anul 2007, salarizarea personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea a fost stabilită prin OG nr. 8/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 247/2007, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 485/19.07.2007.
Această ordonanţă reglementează salarizarea şi alte drepturi ale personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, astfel cum este definit la art. 3 din Legea nr. 567/2004.
În ceea ce priveşte salarizarea personalului contractual al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, ea este reglementată de actele normative privind sistemul de stabilire a salariilor de bază din sectorul bugetar.
Se observă, deci, voinţa legiuitorului de a stabili în cadrul puterii judecătoreşti sisteme de salarizare pe categorii de personal, unul pentru magistraţi şi altul pentru personalul auxiliar de specialitate, funcţionarii publici şi personalul contractual fiind retribuit în baza unor acte normative care se aplică, în general, în toate domeniile de activitate unde este încadrat un astfel de personal.
Înalta Curte a constatat că este evidentă intenţia legiuitorului de a salariza după aceleaşi criterii această categorie de personal, indiferent de autoritatea, instituţia publică sau unitatea bugetară în care îşi desfăşoară activitatea.
Pentru ca sporurile sau alte drepturi salariale să fie specifice unei autorităţi sau instituţii publice, trebuie ca aceste drepturi să fie acordate numai personalului autorităţii respective şi de ele să beneficieze întregul personal.
Drept urmare, actele normative care reglementează salarizarea doar a unei anumite categorii de personal, cum ar fi magistraţii sau personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi parchetelor de pe lângă acestea, nu îndeplinesc cerinţa de a constitui o "legislaţie specifică autorităţii sau instituţiei publice" în care funcţionarii publici îşi desfăşoară activitatea.
Aceste acte normative fiind de strictă interpretare, dispoziţiile lor sunt aplicabile numai categoriei de personal la care se referă şi nu întregului personal, astfel încât, în lipsa unei prevederi exprese, nu pot fi extinse şi la alte categorii de personal din cadrul autorităţii sau instituţiei publice.
Pe de altă parte, marea majoritate a sporurilor şi altor drepturi salariale acordate magistraţilor sau personalului auxiliar de specialitate sunt prevăzute şi de legislaţia care reglementează salarizarea funcţionarilor publici, astfel încât ele nu mai pot fi acordate încă o dată acestei categorii de personal sau în procentele din salariul de bază specificate pentru magistraţi ori personalul auxiliar.
Este de necontestat faptul că atribuţiile, condiţiile de încadrare şi specificul muncii personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi parchetelor sunt total diferite de cele ale funcţionarilor publici, astfel încât aceştia din urmă nu pot beneficia de aceleaşi sporuri sau drepturi salariale acordate în mod expres de lege numai unei anumite categorii de personal a puterii judecătoreşti.
Ca atare, prin art. 40 din OUG nr. 92/2004, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2005, art. 42 din OG nr. 2/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417/2006, şi art. 41 din OG nr. 6/2007, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 232/2007, legiuitorul nu a înţeles să completeze salarizarea funcţionarilor publici cu drepturile salariale prevăzute de lege pentru o anumită categorie de personal din sistemul judiciar.
Normele cu caracter special în discuţie au o justificare obiectivă şi rezonabilă în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., astfel încât este corectă soluţia instanţei de fond şi va fi menţinută de Înalta Curte, întrucât norma specială menţionează categoriile de personal cărora li se aplică dispoziţiile legale arătate, iar recurenţii nu face parte din acele categorii expres prevăzute.
Dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, invocat de recurent, este un drept subiectiv substanţial, care nu are o existenţă independentă în sistemul de protecţie europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe care acesta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situaţie dată, este posibil ca el să fie încălcat, fără a se constata şi o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziţii se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenţie.
Făcând o interpretare nuanţată a prevederilor Convenţiei, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existenţa unor situaţii ale căror particularităţi impun a fi tratate diferenţiat.
Diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenţie, numai atunci când autorităţile statale introduc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
Or, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, la domeniul şi instituţiile reglementate prin normele legale în discuţie, având în vedere şi argumentele anterior arătate, o discriminare a recurenţilor, în sensul art. 14 din Convenţie, nu poate fi reţinută.
În plan naţional, în sensul dispoziţiilor OG nr. 137/2000, discriminarea poate fi invocată, de asemenea, numai în raport de anumite situaţii identice, similare sau analoage în care se află două sau mai multe persoane, faţă de care se aplică un tratament diferenţiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim şi fără ca metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate şi necesare.
Prin actul normativ menţionat se asigură o interpretare unitară a principiilor generale de egalitate şi nediscriminare stabilite de Constituţia României, precum şi de către documentele internaţionale care au ca obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele care se consideră discriminate având la dispoziţie prevederi legale concrete în baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii şi repararea prejudiciului cauzat.
Conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în concordanţă cu cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, principiul constituţional al egalităţii în drepturi presupune identitatea de soluţii numai pentru situaţii identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluţii diferite pentru persoanele aflate în situaţii distincte, cum este cazul de faţă.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 819 din 3 iulie 2008, a constatat, de asemenea, că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, încălcând astfel principiul separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, ca şi prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.
Prin urmare, nici din această perspectivă Înalta Curte nu ar putea obliga intimaţii să recunoască recurenţilor dreptul la acordarea sporurilor solicitate, prin aplicarea unor norme legale cu caracter special adresate altor subiecte de drept.
Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinţei atacate, în temeiul art. 312 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de recursul formulat de B.L.C., B.C., B.M., M.B., B.G., C.C., C.A., C.N., C.I., C.V.I., C.I.D., C.O.C., C.M., C.T.F., C.I.C., D.F., E.V., F.S., G.D., H.L., L.H., H.F.S., I.I.G., I.G.I., L.M., M.G., M.D.F., M.L., N.I., N.A., O.R.C., O.L.C., P.D.P., P.D., P.V., P.D.A., P.F.L., P.T.R., R.S., R.D., R.I.L., S.V., S.L., S.D., S.C., T.D., Ţ.C.C., T.M.L., T.V. şi U.D. împotriva sentinţei nr. 3236 din 25 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4200/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 4220/2010. Contencios. Cetăţenie.... → |
|---|
