ICCJ. Decizia nr. 43/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 43/2010
Dosar nr. 4883/1/200.
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Hotărârea nr. 924 din 21 mai 2009 Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a respins contestaţia formulată de G.C. împotriva Hotărârii nr.335 din 14 mai 2009 a Secţiei pentru judecători.
Pentru a pronunţa această hotărâre Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a reţinut că prin Hotărârea nr. 335 din 14 mai 2009, Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii a respins contestaţia formulată de domnul judecător G.C. împotriva Hotărârii nr. 5 din 29 aprilie 2009 a comisiei de organizare a concursului de promovare în funcţii de execuţie a judecătorilor şi procurorilor din data de 31 mai 2009, prin care a fost respinsă cererea acestuia de înscriere la concurs, pentru neîndeplinirea condiţiei privind vechimea necesară promovării în funcţia de judecător de tribunal.
Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a mai constatat că la adoptarea hotărârii contestate, Secţia pentru judecători a avut în vedere că domnul G.C., judecătorla Judecătoria Braşov, s-a înscris la concurs la data de 09 aprilie 2009, pentru promovare pe loc la Tribunalul Braşov, specializarea - drept penal, având o vechime, potrivit art. 44 din Legea nr. 303/2004 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, de 4 ani, 3 luni şi 9 zile, în funcţia de judecător, calculată la data de 31 mai 2009 şi o vechime de 5 ani, 7 luni şi 12 zile in funcţia de ofiţer.
Astfel, Secţia pentru judecători a reţinut că, domnul judecător, nu îndeplineşte condiţia minimă de vechime prevăzută la art. 44 alin. (1) lit. a), b) şi c) şi alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, privind vechimea necesară promovării în funcţia de judecător de tribunal, respectiv 5 ani, având doar o vechime de 4 ani, 3 luni şi 9 zile, în funcţia de judecător
În temeiul dispoziţiilor art. 29 alin. (7) şi (8), împotriva Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii recurentul G.C. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului recurentul susţine că îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 44 alin. (1) lit. a) şi art. 44 alin. (2) din Legea 303/2004 prin raportare la dispoziţiile art. 104 alin. (1), (2) din acelaşi act normativ, dar în special prin raportare la principiul egalităţii în drepturi, consfinţit de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, principiu consacrat de altfel şi de către Constituţia României.
Astfel, comisia de concurs nu a luat în considerare, la soluţionarea cererii de înscriere la examen, vechimea de ofiţer de poliţie judiciară (5 ani, 7 luni şi 12 zile) care adăugată celei îndeplinite in funcţia de judecător (4 ani, 3 luni şi 9 zile) rezultând o vechime în activitatea juridica de 9 ani, 10 luni şi 21 zile.
Dispoziţiile art. 44 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, avute în vedere la data concursului, instituie un regim privilegiat de evoluţie profesională ulterioară a magistraţilor ce provin din rândul avocaţilor, care nu are nicio justificare atâta timp cât la momentul intrării în magistratură toate categoriile profesionale incluse la art. 33 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 se situează pe poziţie de egalitate.
Recurentul mai arată că, prin Hotărârea nr. 48 din 24 ianuarie 2007 a Colegiului Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării s-a constatat caracterul discriminatoriu al dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.
Se mai precizează că prin Decizia nr. 785 din 12 mai 2009 a Curţii Constituţionale a fost admisă excepţia de neconstitutionalitate a dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din Legea nr. 303/3004, reţinându-se că este inechitabil şi nejustificat privilegiul instituit în favoarea celor care au fost avocaţi, în detrimentul tuturor celorlalţi magistraţi care au îndeplinit anterior alte funcţii dintre cele de la art. 33 alin. (1), astfel încât evident soluţia comisiei de concurs, menţinută prin hotărârile secţiei pentru judecători şi a Plenului CSM, este neîntemeiată.
În opinia recurentului, Consiliul Superior al Magistraturii nu poate invoca inopozabilitatea acestor hotărâri anterior individualizate, deoarece, în mod indirect, acestea produc efecte şi asupra terţilor.
În raport de prevederile art. 20 alin. (2) din Constituţia României, recurentul a solicitat instanţei să aplice dispoziţiile 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul 12 la Convenţie care instituie principiul egalităţii în drepturi.
În plus, recurentul a invocat în sprijinul cererii sale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în care s-a statuat că „diferenţa de tratament devine discriminare atunci când se induc distincţii între situaţii analoge şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare obiectivă sau rezonabilă (cauza Fredin c/Suede, cauza Hoffman c/Autriche, cauza Spadea et Scalambrino c/Italie, cauza Stubbings et autres c/Royaume-Uni).
În fine, recurentul susţine că, deşi obligaţia de a aplica cu prioritate dreptul comunitar revine nu numai instanţelor naţionale, ci şi autorităţilor administrative care, pentru a se supune acestei obligaţii, trebuie să se abţină de la aplicarea prevederilor naţionale adoptate de autorităţile centrale, dacă încalcă dreptul comunitar, intimatul nu a respectat această obligaţie şi nu a ţinut seama de apărările pe care le-a formulat în cauză.
Recurentul a depus concluzii scrise prin care a invocat Decizia nr. 4196 din 8 octombrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, într-o cauză similară.
Examinând cauza şi hotărârea atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a adopta această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate:
În primul rând, trebuie subliniat faptul că, în prezent, principiul legalităţii a devenit un principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea întocmai a legii de către destinatarii ei (cetăţeanul şi statul).
În sistemul juridic românesc, acest principiu este reglementat în art. 1 alin (5) şi art. 16 alin. (2) din Constituţie. Astfel, primul text constituţional precizează faptul că, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus de lege.
În cazul actelor administrative, legalitatea înseamnă recunoaşterea caracterului valabil al actelor şi al efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumţiei de legalitate. Chiar dacă beneficiază de putere discreţionară, autorităţile publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a executării şi executare în concret trebuie să o realizeze.
Cu alte cuvinte, între actul administrativ şi lege există în mod necesar un raport de subordonare.
Cadrul normativ existent la momentul emiterii hotărârii contestate era reprezentat de dispoziţiile art. 44 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Potrivit art. 44 alin. (1) lit. a) din această lege, pot participa la concursul de promovare la instanţele sau parchetele imediat superioare judecătorii şi procurorii care au avut calificativul „foarte bine" la ultima evaluare, nu au fost sancţionaţi disciplinar în ultimii 3 ani şi îndeplinesc condiţia minimă de vechime de 5 ani în funcţia de judecător sau procuror, pentru promovarea în funcţiile de judecător de tribunal sau tribunal specializat şi procuror la parchetul de pe lângă tribunal sau la parchetul de pe lângă tribunalul specializat.
Art. 44 alin. (2) din aceeaşi lege prevede că „La calcularea vechimii prevăzute la alin. (1) se ia în considerare şi perioada în care judecătorul sau procurorul a fost avocat."
Ca atare, legea a stabilit, în mod expres, faptul că la calcularea vechimii în funcţia de judecător sau procuror, pentru participarea la concursul de promovare în funcţii de execuţie se iau în considerare perioadele în care persoana respectivă a îndeplinit funcţia de judecător, procuror sau avocat.
Este de menţionat faptul că dispoziţii similare se regăsesc şi în art. 5 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea concursului de promovare a judecătorilor şi procurorilor, aprobat prin hotărârea nr. 621 din 28 iulie 2008 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, conform căruia „ pot participa la concursul de promovare în funcţii de execuţie vacante sau pe loc judecătorii care îndeplinesc condiţiile minime de vechime, prevăzute la art. 44 alin. (1) lit. a), b), c) şi alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Prin urmare, în mod corect autoritatea intimată a apreciat că perioada în care recurentul a îndeplinit funcţia de consilier juridic nu poate fi avută în vedere în calculul vechimii minime prevăzute de textele anterior arătate.
Înalta Curte consideră că este nefondată critica recurentului în sensul că, prin această soluţie, a fost discriminat.
Principiul egalităţii sau nediscriminării constă în aceea că persoanele care se găsesc într-o situaţie identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea să însemne uniformitate.
Funcţia sa este aceea de a preveni formularea de distincţii arbitrare şi de a evita diferenţele de tratament juridic fără motive obiective.
Principiul nediscriminării este înscris în toate tratatele şi documentele internaţionale de protecţie a drepturilor omului. Acest principiu presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi. Conceput astfel, principiul nediscriminării apare ca o formă modernă şi perfecţionată a principiului egalităţii tuturor în faţa legii. De altfel, art. 7 din Declaraţia Universală proclamă că toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au dreptul, fără deosebire, la protecţia egală a legii.
Ca natură juridică, dreptul la nediscriminare, prevăzut de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este un drept subiectiv substanţial. Textul în discuţie enumeră un număr de 13 motive de nediscriminare, însă această listă nu este limitativă. Cu alte cuvinte, este interzisă orice formă de discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza ei.
În plus, Protocolul nr. 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului impune interdicţia generală a oricărei forme de discriminare.
Curtea de la Strasbourg reţine două criterii cumulative de definire a discriminării: o inegalitate de tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut (Curtea EDO, 23 noiembrie 1983, Van der Mussele, Seria A nr. 70, p. 46; Curtea EDO, 18 februarie 1991, Fredin, Seria A nr. 192, p. 60) şi lipsa unei justificări obiective şi rezonabile (Curtea EDO, 23 iulie 1968, Affaire linguistique belge c/Belgique, Seria A nr. 6, p. 9).
Mai precis, în opinia Curţii Europene a Drepturilor Omului, „a distinge nu înseamnă a discrimina", iar diferenţa de tratament devine discriminare atunci când autorităţile naţionale introduc distincţii între situaţii analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
În sistemul nostru juridic, principiul analizat se găseşte reglementat în art. 16 alin. (1) din Constituţie şi în OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată.
Conform art. 2 alin. (1) din OG nr. 137/2000, republicată, discriminarea reprezintă orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice".
Cu privire la problema dedusă judecăţii în prezenta cauză, instanţa de control judiciar apreciază că nu poate constitui o încălcare a principiului egalităţii de tratament juridic impunerea de către legiuitor a anumitor condiţii de vechime pentru a se putea participa la un concurs de promovare în funcţii de execuţie.
Pe de altă parte, Înalta Curte nu poate primi nici critica recurentului referitoare la faptul că, prin soluţia pe care a pronunţat-o cu privire la cererea sa de înscriere la concursul de promovare în funcţii de execuţie, Comisia de Concurs i-a încălcat drepturile câştigate la data ocupării funcţiei de judecător prin concurs.
Pe acest aspect, instanţa de control judiciar reţine că legiuitorul a simţit nevoia să realizeze o diferenţiere între cele două momente din cariera unui magistrat, respectiv momentul admiterii în magistratură (când a fost luată în considerare vechimea în activitatea juridică, cu ocazia admiterii în magistratură prin concurs, în condiţiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată) şi cel al promovării.
Este normal ca, în acest ultim caz, legiuitorul să aibă în vedere o anumită vechime efectivă în funcţia de magistrat, pentru a promova: specificitatea activităţii de judecată, exercitarea efectivă a profesiei de magistrat contribuie la dobândirea unei experienţe profesionale, absolut necesare pentru desfăşurarea unei activităţi la o instanţă superioară în grad, care presupune soluţionarea unor litigii cu caracter complex.
În opinia Înaltei Curţi, în cauza de faţă, nu poate fi vorba de aplicarea unui tratament privilegiat sau discriminatoriu, de constatarea unei inegalităţi, contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie.
În prezentul litigiu, este în discuţie instituirea unui tratament diferenţiat unor situaţii diferite, după cum s-a relevat anterior.
Vechimea în activitatea juridică de 5 ani a fost valorificată ca o condiţie prealabilă, necesară pentru a participa la concursul de admitere în magistratură, în baza art. 33 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată.
Însă, aşa cum s-a reţinut anterior, conform art. 44 alin. (1) din aceeaşi lege, pentru promovarea în funcţii de execuţie este necesară vechimea efectivă în funcţia de judecător sau procuror.
În altă ordine de idei, Înalta Curte apreciază că este nefondată critica recurentului referitoare la faptul că autoritatea intimată a încălcat principiul egalităţii în drepturi, întrucât nu a ţinut seama, la data soluţionării cererii sale de participare la concursul de promovare, de efectele produse de hotărârea nr. 48/2007 pronunţată de Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.
Această hotărâre nu poate fi considerată un act administrativ cu caracter normativ, care să beneficieze de principiul executării din oficiu.
Hotărârea în discuţie nu poate adăuga la lege, având exclusiv caracterul unei recomandări adresate Ministerului Justiţiei şi Consiliului Superior al Magistraturii.
Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nici invocarea de către recurent a deciziei Curţii Constituţionale nr. 785 din 12 mai 2009 nu poate reprezenta un argument în sprijinul admiterii prezentului recurs, pentru motivele care vor fi expuse în continuare.
Într-adevăr, prin Decizia anterior individualizată, instanţa de contencios constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată.
Însă, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţia României, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei; pe durata acestui termen, dispoziţiile constate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
De asemenea, alin. (4) al articolului anterior arătat stabileşte că deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României; de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
În primul rând, din analiza şi interpretarea acestor dispoziţii constituţionale, rezultă că prevederile art. 44 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, care au fost declarate neconstituţionale în data de 12 mai 2009, au fost suspendate de drept de la momentul publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 785 din 12 mai 2009 în Monitorul Oficial al României, respectiv 15 iunie 2009.
Ca atare, la momentul analizării cererii recurentului de înscriere la concurs au fost avute în vedere dispoziţiile Legii nr. 303/2004, republicată, astfel cum erau în vigoare la acea dată.
în prezent, efectul deciziei Curţii Constituţionale nr. 785 din 12 mai 2009 este acela că norma în discuţie, respectiv art. 44 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, nu mai există.
Într-o atare situaţie, dispoziţia legală aplicabilă la acest moment unor situaţii similare cu cea a recurentului este art. 44 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată.
a accepta punctul de vedere al recurentului, în sensul înlăturării condiţiei de vechime efectivă de 5 ani în funcţia de judecător pentru promovarea efectivă în funcţia de judecător de tribunal, ar însemna ca magistratul investit cu soluţionarea acestui litigiu de contencios administrativ să creeze o nouă normă juridică, ceea ce nu este în competenţa sa.
De altfel, prin Decizia nr. 820 din 3 iulie 2008, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, şi a reţinut faptul că ele sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
În ceea ce priveşte invocarea de către recurent a soluţiei contrare pronunţate de această instanţă într-o speţă similară, Înalta Curte menţionează că Plenul judecătorilor Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal au adoptat următoarea soluţie de unificare a practicii judiciare: în considerarea dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie, prevederile art. 44 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, fiind declarate neconstituţionale, nu mai produc efecte juridice.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea nr.924 din 21 mai 2009 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii este temeinică şi legală motiv pentru care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de G.C. împotriva Hotărârii nr. 924 din 21 mai 2009 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 425/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 432/2010. Contencios → |
|---|
