ICCJ. Decizia nr. 4470/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4470/2010
Dosar nr.1341/39/2009
Şedinţa publică din 21 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Z.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. şi D.G.F.P. Botoşani, obligarea acestora la plata sumei de 89.112 RON cu titlu de diferenţă drepturi salariale (stimulente) aferentei perioadei august 2007-iulie 2009.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că în perioda menţionată, raportul de serviciu dintre acesta şi pârâta A.N.A.F. a fost suspendat de drept potrivit ordinului nr. 990/2007 emis de aceasta în temeiul art. 94 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 188/1999, ca urmare a trimiterii sale în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 54 lit. h) din acelaşi act normativ.
A mai arătat reclamantul că, întrucât prin Decizia penală definitivă nr. 129 din 31 martie 2009 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală, s-a dispus achitarea sa, începând cu data de 01 august 2009 a reluat activitatea în funcţia publică de conducere de şef al autorităţii pârâte şi conform art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 solicită ca autoritatea pârâtă să-i plătească drepturile salariale aferente perioadei în care raportul de serviciu a fost suspendat, reprezentând stimulentele la care ar fi avut dreptul în respectiva perioadă.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtele au solicitat respingerea acţiunii, arătând că acordarea stimulentelor solicitate nu este obligatorie, ci facultativă, întrucât vizează situaţia persoanelor care desfăşoară efectiv activitate, respectând anumite criterii, or această condiţie nu este îndeplinită de către reclamantă. Pârâta A.N.A.F. a invocat şi excepţia inadmisibilităţiii acţiunii, apreciind că împotriva stimulentelor, deşi acestea fac parte din sistemul de salarizare, nu se poate formula contestaţie împotriva modului de acordare a lor, ci doar în cazul salariilor de bază, sporurilor şi premiilor.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr. 34 din 05 februarie 2010, Curtea de Apel Suceava, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondată atât excepţia inadmisibilităţii, cât şi acţiunea formulată de reclamantul Z.I. împotriva pârâtelor A.N.A.F. şi D.G.F.P. Botoşani.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în privinţa excepţiei indmisibilităţii, că stimulentele solicitate conform art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 şi OG nr. 2/2006, reprezintă o componentă a salariului faţă de prevederile art. 31 alin. (1) lit. a), b) şi alin. (2), astfel că pot forma obiectul oricăror contestări ca şi salariul ca atare.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a constatat că, potrivit art. 21 alin. (1) din OG nr. 2/2006, autorităţile şi instituţiile publice pot acorda stimulente funcţionarilor publici, în măsura în care au dreptul de a constitui un fond de stimulare conform legii, iar modul de constituire a acestui fond şi condiţiile de utilizare sunt stabilite prin hotărâre de Guvern, iar în temeiul OG nr. 92/2003 fondul de stimulare se constituie în fiecare lună de către ministerul de resort potrivit normelor metodologice aprobate prin HG nr. 154/1997.
Concluzionând, judecătorul fondului a reţinut că, în raport de dispoziţiile legale menţionate, coroborate cu sintagma „pot acorda stimulente” cuprinsă în art. 21 alin. (1) din OG nr. 2/2006, acordarea acestor stimulente nu are caracter imperativ, ci reprezintă doar o facultate a autorităţii publice.
3. Recursul declarat de pârâtă
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurentul-reclamant a arătat, în esenţă, că hotărârea instanţei de fond este dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât în speţă sunt aplicabile dispoziţiile OG nr. 6/2007 şi nu ale OG nr. 2/2006, iar conform art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 pârâta are obligaţia calculării şi plăţii drepturilor salariale cuvenite, aferente perioadei de suspendare a raportului de serviciu, susţinând că a contribuit parţial direct la constituirea fondului de stimulente, neavând relevanţă faptul că aceste drepturi au fost acordate salariaţilor în perioada de referinţă.
Susţine că sintagma „drepturi salariale aferente perioadei de suspendare” folosită în textul de lege sus-menţionat nu poate avea altă semnificaţie şi alt conţinut comparativ cu reglementarea dată prin art. 78 alin. (1) C. muncii, potrivit cărora în sfera despăgubirilor pentru concediere nelegală se includ salariile indexate, majorate şi reactualizate, precum şi celelelate drepturi de care a beneficiat salariatul, iar în componenţa drepturilor salariale la care se referă art. 86 alin. (3) se regăsesc şi stimulentele, întrucât nu pot fi incluse decât în această categorie.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
1. Argumentele corespunzătoare motivelor de recurs invocate
Potrivit art. 20 alin. (1) din OG nr. 6/2007 „Autorităţile şi instituţiile publice care au dreptul de a constitui un fond de stimulare potrivit legii, pot acorda stimulente funcţionarilor publici, în limitele prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare. Modul de constituire din fiecare sursă şi condiţiile de utilizare a fondului de stimulare se stabilesc cu consultarea organizaţiilor sindicale reprezentative, prin hotărâre a Guvernului”.
Din analiza textului de lege, în acord cu hotărârea instanţei de fond, care este pusă la adăpost de orice critică, rezultă cu evidenţă că legiutorul nu a instituit o obligativitate legală în sarcina autorităţii publice, în sensul acordării acestor stimulente tuturor salariaţilor, ci a lăsat la latitudinea autorităţii acordarea lor, în funcţie de îndeplinirea criteriilor stabilite prin ordin dat în baza unor prevederi legale.
Instanţa de control judiciar constată că astfel de drepturi se acordă în raport de normele aprobate prin ordin de ministru privind stabilirea şi nivelul lor, avându-se în vedere performanţele funcţionarilor publici în activitatea desfăşurată, or, în perioada pentru care recurentul-reclamant solicită plata stimulentelor, raportul său de serviciu era suspendat, caz în care nu se poate reţine o culpă a autorităţii pârâte, care a achitat reclamantului drepturile salariale cuvenite, mai puţin stimulentele, respectând astfel dispoziţiile art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999.
2. Soluţia pronunţată în recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul-reclamnat Z.I.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Z.I. împotriva sentinţei nr. 34 din 05 februarie 2010 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4470/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 4469/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
