ICCJ. Decizia nr. 4498/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4498/2010
Dosar nr. 6675/2/2009
Şedinţa publică de la 22 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 783 din 11 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanţii L.V., L.A., F.G., H.C., N.M., C.C.M., T.V., C.M., N.I., D.E., F.A., F.E., O.O., C.F., F.D., M.P., U.M.M., C.N.I., C.A.M., F.I., O.A., C.S.D., B.O.R., C.G., B.C.M., G.L.C., P.I., S.I.D., S.C., F.R., M.A., S.L., G.V., S.S., C.I., M.D., C.H.L., A.A.M., S.V.C., P.D.A., M.M.I., T.N.C., T.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a suspendat executarea Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că alături de afirmarea unui drept, capacitatea procesuală şi calitatea procesuală, una dintre condiţiile cumulative de exerciţiu ale acţiunii civile este existenţa unui interes în promovarea cererii de chemare în judecată.
Prin urmare, reclamanţii justifică interesul legitim, născut şi actual de a promova prezenta cerere, având în vedere că prin ordinul contestat drepturile lor salariale efectiv încasate au fost diminuate semnificativ, intempestiv şi retroactiv.
În ceea ce priveşte existenţa unui caz bine justificat, plecând de la definiţia legală a acestuia ca fiind împrejurarea legată de starea de fapt şi de drept care este de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, instanţa de fond a reţinut că această cerinţă este îndeplinită în cauză.
Din examinarea sumară a actului administrativ contestat, atât din perspectiva indiciilor de nelegalitate invocate de reclamanţi, cât şi în raport de drepturile subiective ale acestora care au fost vătămate prin emiterea actului, instanţa de fond a constatat că există indicii temeinice de natură să pună sub semnul întrebării respectarea de către pârât a dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, conform cărora „drepturile salariale ale judecătorilor şi procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de această lege”, a prevederilor ce stabilesc domeniul de reglementare al O.U.G. nr. 71/2009, precum şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a statuat că dreptul la justiţie garantat de art. 6 din Convenţie protejează, în egală măsură, şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile, care, într-un stat care respectă preeminenţa dreptului, nu pot rămâne fără efect în defavoarea unei dintre părţi.
Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, prin „pagubă iminentă” se înţelege prejudiciul material viitor şi previzibil cu evidenţă sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
Analizând îndeplinirea acestei cerinţe, instanţa de fond a reţinut că diminuarea semnificativă şi cu efect retroactiv a drepturilor salariale efectiv încasate de reclamanţi este o măsură de natură să afecteze drepturile şi interesele lor legitime rezultate din exercitarea raporturilor de serviciu.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se reiterează excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii, şi excepţia lipsei de obiect având în vedere că prin mai multe hotărâri pronunţate în cauze cu acelaşi obiect Curtea de Apel Bucureşti a dispus deja suspendarea Ordinului nr. 1472/2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Se mai arată că ordinul atacat este un act administrativ unilateral cu caracter normativ şi nu individual, astfel încât suspendarea acestuia, odată pronunţată, lipseşte actul de efecte juridice în totalitatea sa.
Recurentul mai menţionează că potrivit art. 4 alin. (1) din Anexa VI a Legii nr. 330/2009 Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a emis Ordinul nr. 2777 din 17 noiembrie 2009, act prin care s-a stabilit că în perioada 12 noiembrie-31 decembrie 2009 procurorii din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi parchetele de pe lângă curţile de apel, tribunale şi judecătorii şi personalul de specialitate juridică asimilat procurorilor şi judecătorilor beneficiază de spor de pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de 25% şi un spor de confidenţialitate de 5%, iar după data de 01 ianuarie 2010 s-a făcut aplicarea prevederilor art. 4 alin. (3) din Anexa VI a Legii nr. 330/2009.
În aceste condiţii, este evident că Ordinul nr. 526 din 03 martie 2009 emis de Procurorului General, cât şi ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009 au fost abrogate ca urmare a emiterii Ordinului nr. 2777 din 17 noiembrie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
De asemenea, recurentul apreciază că instanţa de fond a dispus în mod nelegal suspendarea executării actului administrativ atacat, depăşind astfel atribuţiile puterii judecătoreşti prin adăugarea la legea specială de salarizare a magistraţilor, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestui act normativ, hotărârea pronunţată fiind dată cu aplicarea greşită a legii.
Instanţa de fond a considerat că prima condiţie, cea a cazului bine justificat este îndeplinită prin existenţa unei îndoieli serioase în ceea ce priveşte legalitatea actelor atacate raportat la prevederile art. 74 din Legea nr. 303/2004, potrivit cu care „drepturile salariale ale judecătorilor şi procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege”.
Referitor la acest aspect, instanţa s-a aflat în eroare, deoarece prin Ordinul Procurorului General nr. 1472 din 02 iulie 2009 nu a avut loc o diminuare a drepturilor salariale, ci doar o suspendare a plăţii acestora, mai precis o amânare a plăţii drepturilor salariale reprezentând sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50%, plata urmând să fie făcută în condiţiile şi termenele stabilite de O.U.G. nr. 71/2009.
Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a respins excepţia lipsei de interes invocată de recurentul-pârât, astfel că motivul de recurs potrivit căruia acţiunea ar fi lipsită de obiect, iar reclamanţii nu şi-au dovedit interesul în promovarea acţiunii, este nefondat şi nu poate fi primit.
Chiar dacă ordinul în discuţie a fost suspendat în alte cauze, această situaţie nu poate conduce la ideea că reclamanţii nu mai au interes, având în vedere faptul că aceştia nu au avut nicio calitate în pricinile respective.
Or, activitatea judiciară nu poate fi iniţiată şi întreţinută fără justificarea unui interes legitim încălcat.
Literatura de specialitate şi practica judiciară au stabilit că interesul reprezintă o condiţie generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, trebuind să fie îndeplinit nu doar cu prilejul promovării acţiunii, ci şi pe tot parcursul soluţionării unei cauze.
Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral pe care îl urmăreşte cel ce învesteşte o instanţă de judecată cu o cerere, acesta trebuind a fi legitim, personal, născut şi actual.
Alături de afirmarea unui drept, capacitatea procesuală şi calitatea procesuală, una dintre condiţiile cumulative de exerciţiu ale acţiunii civile este existenţa unui interes în promovarea cererii de chemare în judecată.
Deşi, C. proc. civ. nu defineşte această condiţie de exerciţiu a acţiunii, în doctrină s-a arătat că prin interes se înţelege folosul practic urmărit de cel care a pus în mişcare acţiunea civilă.
Pornind de la aceste premise teoretice, rezultă că interesul, definit ca folosul practic pe care partea îl poate obţine prin promovarea acţiunii civile, trebuie să se reflecte într-un avantaj material sau juridic în patrimoniul sau persoana reclamantului.
Din această perspectivă, în ceea ce priveşte interesul reclamanţilor de a solicita suspendarea ordinului contestat, Înalta Curte constată că legitimitatea acestuia este justificată.
Pe fondul cauzei, Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării actului administrativ se poate dispune în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente.
Condiţia existenţei cazului „bine justificat”, lăsată de legiuitor la aprecierea şi înţelepciunea judecătorului sub aspectul conţinutului său, presupune ca asupra legalităţii actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispoziţiilor actului, respectiv a consecinţelor juridice pe care le-a produs.
Pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediată şi din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestuia, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză şi care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate, fără a se analiza, pe fond conţinutul actului administrativ.
În cauza de faţă, instanţa de fond a legat, în mod corect, existenţa cazului bine justificat de susţinerile reclamanţilor referitoare la netemeinicia şi nelegalitatea considerentelor de fapt şi de drept, care au stat la baza emiterii ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009, iar faptul că în conţinutul actului administrativ atacat nu se face nicio referire la vreunul din cazurile de diminuare sau suspendare a acordării salariului prevăzut de art. 74, reuşeşte să creeze o aparenţă de nelegalitate asupra actului administrativ.
Aşadar, nu se poate susţine că nu există o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ atacat, atât timp cât prin emiterea acestuia se suspendă plata sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică.
Instanţa de fond a considerat că neplata sporului de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică determină o pagubă concretă în patrimoniul reclamanţilor, constând în diminuarea indemnizaţiilor acestora în mod considerabil.
Aspectul că în faţa primei instanţe autoritatea pârâtă a încercat să suplinească motivarea în drept a actului administrativ, în sensul că a invocat incidenţa dispoziţiilor O.U.G. nr. 71/2008, nu este de natură a înlătura îndoiala serioasă asupra legalităţii actului, legalitate care trebuie analizată prin raportare la conţinutul actului administrativ astfel cu a fost elaborat la data emiterii acestuia.
A două condiţie impusă de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 constă în dovedirea producerii unei pagube iminente, prin punerea în executare a actului administrativ.
Pe de altă parte, prezumţia de legalitate a unui act administrativ este dată şi de modul în care autoritatea publică emitentă înţelege să îşi desfăşoare activitatea de administraţie în regim de putere publică, potrivit competenţei legale ce îi revine, activitate care se reflectă în actele emise şi care trebuie să denote stabilitate şi continuitate, mai ales în materia drepturilor salariale.
Iminenţa pagubei presupune certitudinea că aceasta se va produce în momentul imediat următor punerii în aplicare a celor stabilite prin actul administrativ, cu efecte ireversibile asupra activităţii sau patrimoniului persoanei căreia i se adresează.
Astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, această condiţie este îndeplinită în cauză, având în vedere că o consecinţă imediată a punerii în executare a ordinului atacat i-ar lipsi pe reclamanţi de mijloacele financiare suficiente existenţei, iar afirmaţiile pârâtei în sensul că reclamanţii cunoşteau faptul că includerea sporului de 50% în indemnizaţie are caracter temporar nu a fost dovedită prin nicio probă administrată în cauză.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, împotriva sentinţei civile nr. 783 din 11 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4497/2010. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 4499/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
