ICCJ. Decizia nr. 4499/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4499/2010
Dosar nr. 7499/2/2009
Şedinţa publică de la 22 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanţii M.I. şi M.L. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Afacerilor Externe pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat să stabilească o zi, într-un termen rezonabil, scurt, maxim 30 de zile, pentru a putea depune cererea de redobândire a cetăţeniei române şi actele necesare.
Reclamanţii au arătat că în septembrie 2006 au dorit să depună la Secţia Consulară a Ambasadei României din Chişinău, cererea şi actele necesare pentru redobândirea cetăţeniei române însă au fost refuzaţi.
S-a mai arătat că s-au prezentat personal cu cererea însă li s-a comunicat că trebuie să facă o cerere scrisă de programare, prin poştă, pentru a fi invitaţi să depună cererea de redobândire a cetăţeniei romane.
La data de 23 iunie 2009 au formulat o nouă cerere prin care au solicitat să se stabilească o zi, într-un termen rezonabil, pentru depunerea cererii şi actelor necesare referitoare la redobândirea cetăţeniei române, însă nu au primit niciun răspuns la această cerere.
Pârâtul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii reclamanţilor, ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 61 din 06 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea reclamanţilor M.I. şi M.L. formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, a obligat pârâtul să stabilească o zi pentru primirea cererii reclamanţilor de redobândire a cetăţeniei române şi a actelor necesare, în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a sentinţei.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a apreciat că nu se poate reţine susţinerea pârâtului în sensul că nu este vorba în cauză de un refuz nejustificat, deoarece şi necomunicarea unui răspuns sau neprogramarea reclamanţilor timp de 3 ani echivalează cu un refuz de a soluţiona cererea într-un termen rezonabil.
De asemenea, în aprecierea unui termen rezonabil de rezolvare a cererii, în raport de dispoziţiile art. 10 al Convenţiei Europene privind Cetăţenia, instanţa de fond a reţinut că trebuie avut în vedere şi faptul că ulterior primirii dosarului la Chişinău este transmis la Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, după care este verificat, sunt solicitate avize de la o serie de autorităţi şi apoi se poate lua o decizie în privinţa cererii de redobândire a cetăţeniei române.
Instanţa de fond a considerat că dacă s-ar aprecia că este justificată susţinerea pârâtului potrivit căreia numai pentru primirea dosarului şi a cererii este necesar un termen îndelungat, în speţă peste 3 ani, atunci întreaga procedură ar dura ani de zile, ceea ce evident nu se mai poate subscrie unui termen rezonabil aşa cum stipulează art. 10 din Convenţia Europeană asupra Cetăţeniei ratificată prin Legea nr. 396/2002.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, pârâtul Ministerul Afacerilor Externe a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că instanţa a procedat greşit când a constatat că din susţinerile reclamanţilor reiese că aceştia au dorit să depună cererea de redobândire a cetăţeniei române încă din 2006.
Din piesele dosarului nu poate fi stabilită această stare de fapt. Nu există nicio dovadă care să confirme o corespondenţă poştală a reclamanţilor cu Ambasada Românei la Chişinău anterior datei de 23 iunie 2009.
Deci toată argumentarea din considerente hotărârii instanţei de fond este falsă pentru că, în lipsa probelor, nu este legal a se reţine împrejurarea că „neprogramarea reclamanţilor timp de 3 ani echivalează cu un refuz”.
Recurentul mai menţionează că în prezent, stadiul procesării cererilor de redobândire a atins un nivel satisfăcător faţă de anii anteriori, prin deschiderea unei noi locaţii a Secţiei Consulare a Ambasadei României la Chişinău. Dar acumularea cererilor de intenţie a cetăţenilor moldoveni pentru redobândirea cetăţeniei din perioada când nu se înregistra ritmul actual de lucru (peste 360.000 de solicitări) generează şi astăzi o mare dificultate în îndeplinirea doleanţelor acestor cetăţeni de a fi programaţi cât mai repede în vederea depunerii actelor.
În lipsa unei culpe administrative, pentru argumentele susţinute, recurentul apreciază că nu putea fi obligat, în baza legii contenciosului administrativ (cu discriminarea persoanelor ce au depus cereri anterior reclamanţilor, dar care nu au formulat acţiune în instanţă), să schimbe ordinea cronologică stabilită şi să primească cererea reclamanţilor.
Chiar în eventualitatea în care s-ar considera că cererea de programare a datei pentru prezentarea la sediul oficiului consular în vederea depunerii cererii de redobândire a cetăţeniei nu a fost soluţionată în cuprinsul a trei ani, trebuia analizat pe fond dacă se întrunesc, în cauză condiţiile de existenţă ale unui refuz nejustificat.
Răspunsul administrativ pe care îl oferă Secţia Consulară a Ambasadei României la Chişinău în speţe similare nu încorporează un refuz de soluţionare a cererii de depunere a dosarului, ci arată condiţiile concrete în care acesta urmează să fie procesat, fără a conţine formulări pur potestative din partea autorităţii publice solicitate în sensul de a nu îndeplini obligaţia prevăzută de Legea nr. 21/1991.
Pe de o parte, durata acestui termen rezonabil a fost decantată numai în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dar, chiar şi aşa, ea nu se aplică decât în cazurile expres specificate în condiţiile în care solicitanţii sunt rezidenţi în ţara a cărei cetăţenie o solicită, durata analizării cererii determină o vătămare prin limitarea drepturilor individului faţă de celelalte persoane în mijlocul cărora trăieşte în mod statornic şi care se bucură de plenitudinea beneficiilor oferite de statutul de cetăţean, ipoteză în care nu se regăsesc reclamanţii.
Pe de altă parte, instanţa nu avea niciun temei legal pentru a obliga ministerul la primirea cererii de redobândire a cetăţeniei „în termen de maxim 30 de zile”. Sistemul românesc de drept, având origine continentală (franceză şi germană) nu admite decât aplicarea metodei tehnico-juridice de interpretare a legii (conform dispoziţiilor normative scrise) şi este inacceptabil ca instanţa română să judece în echitate, potrivit sistemului de drept cutumiar, specific spaţiului anglo-saxon.
În lipsa unui termen legal concret, recurentul consideră că puterea judecătorească nu se poate substitui puterii executive în a edicta termenele de primire ale cererilor de redobândire a cetăţeniei.
Recurentul mai menţionează că, la data de 19 noiembrie 2009, a intrat în vigoare Legea nr. 354/2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 36/2009 ce modifică şi completează Legea nr. 21/1991.
Potrivit acestei legi cererea şi documentele vizând recunoaşterea cetăţeniei române vor putea fi înregistrate şi la birourile teritoriale aflate în subordinea Direcţiei Cetăţenie din cadrul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, astfel că nu se poate invoca lipsa de diligenţă a Statului Român pentru deblocarea impasului real în care s-a ajuns la Secţia Consulară a Ambasadei României la Chişinău în activitatea de colectare a cererilor actuale de redobândire a cetăţeniei române.
Examinând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, precum şi cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate:
Din actele şi lucrările dosarului, rezultă fără putinţă de tăgadă că intimaţii-reclamanţi nu au făcut dovada celor reţinute de instanţa de fond, deoarece la dosar nu există nicio cerere formulată anterior datei de 23 iunie 2009.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Potrivit prevederilor art. 129 C. proc. civ., instanţa este în drept să pună întrebări părţilor sau să pună în dezbaterea lor orice împrejurare de fapt sau de drept care duc la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau în întâmpinare, putând ordona dovezile care le va găsi de cuviinţă, chiar dacă părţile se împotrivesc.
De asemenea, instanţa este datoare să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul şi pentru a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor, dând părţilor ajutor activ în ocrotirea drepturilor şi intereselor lor.
Nu în ultimul rând, instanţa poate să invoce din oficiu încălcarea normelor imperative pentru a se respecta contradictorialitatea şi dreptul la apărare.
Neprocedând în acest mod, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală.
Nu se poate considera că între data formulării cererii (23 iunie 2009) şi data introducerii acţiunii (08 august 2009) a fost depăşit termenul în care autorităţile române trebuiau să soluţioneze cererea.
Potrivit art. 12 alin. (3) din Legea cetăţeniei nr. 21/1991, persoanele care au domiciliul sau reşedinţa în străinătate pot depune cererea de redobândire a cetăţeniei române, însoţită de actele care dovedesc îndeplinirea condiţiilor impuse de lege, la misiunile diplomatice sau oficiile consulare competente ale României; cererile vor fi înaintate de îndată Comisiei pentru Cetăţenie.
Din lecturarea textului legal anterior arătat, rezultă că, într-adevăr, legiuitorul român nu a stabilit un termen în care autorităţile române să proceseze astfel de cereri.
Ca atare, în lipsa unui asemenea termen legal, trebuia să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenţia Europeană pentru Cetăţenie, adoptată la Strasbourg la data de 06 noiembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora: „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetăţeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetăţenie”.
Doctrina europeană a arătat că noţiunea de „termen rezonabil” este o noţiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global şi în mod concret.
Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.
Astfel, în materie civilă, dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicţiei competente, dar el include şi durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicţiei este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.
În opinia Curţii de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special, în funcţie de complexitatea speţei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente.
În cauza de faţă, Înalta Curte apreciază că intervalul de timp cuprins între data formulării primei cereri (iunie 2009) şi data înregistrării acţiunii (08 august 2009) nu poate reprezenta o încălcare a garanţiei instituită de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.
Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului sunt întemeiate, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, recursul va fi admis, hotărârea atacată va fi modificată în sensul că va fi respinsă acţiunea intimaţilor-reclamanţi, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinţei civile nr. 61 din 06 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa recurată în sensul că respinge acţiunea reclamanţilor M.I. şi M.L., ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4498/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 4500/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
