ICCJ. Decizia nr. 4502/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4502/2010
Dosar nr. 15822/3/2009
Şedinţa publică de la 22 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Procedura în faţa Curţii de apel
Prin acţiunea formulată, reclamanta P.S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, solicitând:
- anularea actelor administrative din 14 noiembrie 2008 şi din 03 aprilie 2009, emise de către Ministerul Agriculturii, Pădurilor, şi Dezvoltării Rurale prin care pârâtul a respins cererea sa de acordare a sumei de 110.450,10 RON reprezentând valoarea compensaţiilor pe anul 2007 pentru terenul forestier cu funcţii speciale a cărei proprietară este;
- obligarea pârâtei la emiterea unui act administrativ de acordare a compensaţiilor băneşti solicitate;
- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la data de 05 noiembrie 2007 a solicitat acordarea măsurilor compensatorii în valoare de 111.681,91 RON pentru terenul forestier a cărui proprietară este, în suprafaţă de 332 ha, cerere înregistrată la I.S.V. Argeş.
2. Apărarea pârâtului
Pârâtul a depus întâmpinare arătând că, potrivit art. 61 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 a finanţelor publice, „orice venit neîncasat şi orice cheltuială angajată, lichidată şi ordonanţată, în cadrul prevederilor bugetare, şi neplătită până la data de 31 decembrie se vor încasa sau se vor plăti după caz, în contul bugetului pe anul următor”.
3. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 4202 din 27 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de P.S.A. împotriva pârâtului Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, a anulat adresele din 14 noiembrie 2008 şi din 03 aprilie 2009 emise de către pârât, a obligat pârâtul să emită actul de acordare a compensaţiilor băneşti în sumă 110.450,10 RON către reclamantă şi, totodată, a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, potrivit art. 61 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 a finanţelor publice, „orice venit neîncasat şi orice cheltuială angajată, lichidată şi ordonanţată, în cadrul prevederilor bugetare, şi neplătită până la data de 31 decembrie se vor încasa sau se vor plăti după caz, în contul bugetului pe anul următor.”
Dar, în speţă, neefectuarea plăţii nu se datorează reclamantei care a depus cererea de acordare a compensaţiilor băneşti la data de 05 noiembrie 2007, ci culpei autorităţilor implicate care nu au efectuat plata în termen util.
Instanţa de fond a apreciat că pârâta nu poate invoca propria culpă potrivit principiului „nemo invocare propriam turpitudine allegans”, (nimeni nu poate invoca propria culpă pentru a obţine protecţia unui drept).
În baza art. 274 C. proc. civ., instanţa de fond a obligat pârâtul la 17 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.
4. Recursul declarat de pârât
Împotriva sentinţei instanţei de fond pârâtul Ministerul Mediului şi Pădurilor a declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurentul a invocat prevederile art. 304 pct. 9 coroborate cu art. 3041 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi modificarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii apreciind că în cauză culpa exclusivă pentru neefectuarea plăţii aparţine Inspectoratului Teritorial de Regim Silvic şi Vânătoare Ploieşti care nu a înţeles să urmeze procedura impusă de legislaţia în vigoare, respectiv Legea nr. 500/2002 şi ordinul nr. 1792/2002, nu a respectat prevederile acestor acte normative, respectiv să primească şi să înregistreze cererea reclamantei, însoţită de toate documentele necesare constituirii obligaţiei de plată, pentru a putea întocmi decontul justificativ, a obţine viza Direcţiei Generale a Finanţelor Publice în anul 2007 şi a înregistra angajamentul bugetar în cursul anului respectiv.
Fiind încălcate prevederile art. 61 alin. (2) din Legea finanţelor publice, Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale a restituit decontul justificativ întocmit pe numele reclamantei, astfel că ministerului nu i se poate reţine nicio culpă, atât timp cât este ţinut de respectarea normelor legale în vigoare.
5. Apărarea intimatei-reclamante
Prin concluziile scrise depuse la dosar, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că recurenta a încălcat fără temei legal dreptul său de a primi compensaţiile băneşti prevăzute O.G. nr. 96/1998.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate, cât şi sub toate aspectele, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Intimata-reclamantă a supus controlului instanţei de contencios administrativ refuzul recurentului-pârât concretizat în cele două adrese emise la 14 noiembrie 2008 şi respectiv la 03 aprilie 2009, de acordare a compensaţiilor băneşti prevăzute de O.G. nr. 96/1998 pentru bunurile pe care nu le recoltează datorită restricţiilor impuse prin amenajamentele silvice în pădurile cu funcţii speciale de protecţie.
Dreptul intimatei-reclamante de a primi aceste compensaţii băneşti a fost recunoscut de către Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic şi Vânătoare Ploieşti (prin adresa din 08 ianuarie 2009) şi nu a fost contestat de către recurentul-pârât.
Astfel, dreptul acesteia de beneficia de aceste compensaţii este un drept recunoscut de lege, precum şi de autorităţi, iar faptul că există o deficienţă în mecanismul intern al recurentei-pârâte în ceea ce priveşte acordarea acestor compensaţii nu poate fi opozabil intimatei-reclamante, şi nu poate conduce la exonerarea recurentei de obligaţia de a plăti aceste sume.
În cauză, cererea de acordare a compensaţiilor a fost depusă în luna noiembrie 2007, însă întocmirea documentaţiei complete de către Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic şi Vânătoare Ploieşti, documentaţie necesară acordării compensaţiilor de către autoritatea centrală competentă, s-a produs abia la data de 28 iulie 2008.
Într-adevăr, aşa cum susţine recurenta, la data care i-a fost înaintată documentaţia nu mai era posibilă includerea compensaţiilor pe anul anterior, cu toate acestea autoritatea publică avea posibilitatea să prevadă pe bugetul anului 2008 sumele necesare pentru acordarea compensaţiilor ce se cuvin intimatei-reclamante, în temeiul dispoziţiilor art. 61 alin. (2) din Legea nr. 500/2002, potrivit cărora „orice venit neîncasat şi orice cheltuială angajată, lichidată şi ordonanţată, în cadrul prevederilor bugetare, şi neplătită până la data de 31 decembrie se vor încasa sau se vor plăti după caz, în contul bugetului pe anul următor”.
În aceste condiţii, în mod corect prima instanţă a constatat că neefectuarea plăţii nu se datorează reclamantei, ci culpei autorităţilor implicate, iar pârâta nu poate astfel invoca propria culpă pentru justificarea neîndeplinirii unei obligaţii legale.
Mai mult, obligaţia de asigurarea sumelor anuale necesare plăţii compensaţiilor către intimata-reclamantă aparţine în mod exclusiv autorităţii centrale care răspunde de silvicultură, respectiv Ministerul Mediului şi Pădurilor, recurent în prezenta cauză.
În opinia Înaltei Curţi, litigiul născut între reclamantă şi autoritatea pârâtă nu prezintă o complexitate deosebită, iar nesoluţionarea cererii adresate instituţiei pârâte este de natură a crea o vătămare reclamantei într-un drept prevăzut de lege, drept la care reclamanta priveşte cu speranţa legitimă.
Înalta Curte nu poate primi apărarea formulată de recurent, în sensul că a fost obligat la plata compensaţiilor legale solicitate de reclamantă, reţinând culpa acestei autorităţi, deşi neexecutarea acestei obligaţii este imputabilă Inspectoratului Teritorial de Regim Silvic şi Vânătoare Ploieşti.
Or, instituţia recurentă nu îşi poate invoca propria culpă pentru nesoluţionarea cererii reclamantei, în condiţiile în care neefectuarea plăţii nu se datorează reclamantei, ci autorităţilor implicate în acordarea, utilizarea şi controlul sumelor destinate proprietarilor de păduri pentru gestionarea durabilă a acestora.
În aceste condiţii, refuzul recurentei-pârâte de a plăti compensaţiile solicitate conform art. 29 alin. (1) lit. g) din O.G. nr. 96/1998 privind reglementarea regimului silvic şi administrarea fondului forestier naţional, pe motiv că acestea nu au fost cuprinse în bugetul pe anul 2007 apare ca fiind vădit nejustificat, astfel că în mod corect Curtea de apel, în baza art. 1 şi 18 din Legea nr. 554/2004, a dispus anularea adreselor menţionate şi a obligat autoritatea pârâtă să emită actul de acordare a compensaţiilor băneşti cuvenite reclamantei.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Mediului şi Pădurilor, împotriva sentinţei civile nr. 4202 din 27 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4501/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4503/2010. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
