ICCJ. Decizia nr. 4496/2010. Contencios. Anulare acte administrative emise de C.N.V.M. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4496/2010
Dosar nr. 5025/2/2009
Şedinţa publică de la 22 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, reclamantul B.I.R. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, anularea adresei emisă de pârâtă la 16 ianuarie 2009; obligarea pârâtei la emiterea unui înscris din care să rezulte că „formularul de informare a clienţilor” nu poate fi asimilat unui „document de prezentare”, aşa cum este acesta din urmă stipulat de art. 81 din Regulamentul Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare nr. 12/2004; obligarea pârâtei la emiterea unui înscris prin care să constate inexistenţa unui înscris denumit „Document de prezentare”, aşa cum este acesta din urmă stipulat de art. 81 alin. (1) din Regulamentul Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare nr. 12/2004, înscris ce ar fi trebuit să preceadă contractul de intermediere, potrivit art. 81 din acelaşi act normativ; obligarea pârâtei la emiterea unui document prin care să constate inexistenţa unui înscris din care să emane dispoziţiile art. 81 alin. (2) lit. a)-k), înscris ce ar fi trebuit să preceadă contractul de intermediere, potrivit art. 81 din Regulamentul nr. 12/2004; să se constate că înscrisul intitulat „Formular de informare a clienţilor care intenţionează să tranzacţioneze la distantă” şi care este un act adiţional la contractul de intermediere cu SSIF B., nu poate fi asimilat cu „Document de prezentare”, aşa cum este acesta din urmă stipulat de art. 81 din Regulamentul Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare nr. 12/2004; constatarea inexistenţei unui înscris denumit „Document de prezentare”, aşa cum este acesta precizat de art. 81 alin. (1) din Regulamentul Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare nr. 12/2004, înscris ce ar fi trebuit să preceadă contractul de intermediere, potrivit art. 81 din acelaşi act normativ; constatarea inexistenţei unui înscris din care să emane dispoziţiile art. 81 alin. (2) lit. a)-k), înscris ce ar fi trebuit să preceadă contractul de intermediere, potrivit art. 81 din Regulamentul nr. 12/2004.
Motivându-şi acţiunea, reclamantul a arătat că a formulat o cerere transmisă către Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare la data de 04 decembrie 2008, prin care a cerut, în esenţă, ca pârâta să constate, în calitate de autoritate de supraveghere a pieţei de capital, în baza O.U.G. nr. 25/2002, încălcarea art. 81 raportat la art. 118 din Regulamentul nr. 12/2004 al Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare de către SSIF B., societate de brokeraj pe piaţa de capital, entitate supusă supravegherii şi controlului pârâtei Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare. A menţionat că, datorită inexistenţei unui „Document de prezentare”, aşa cum este acesta din urmă stipulat de art. 81 din Regulamentul Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare nr. 12/2004 raportat la art. 118 din acelaşi act normativ, contractul de intermediere este lovit de nulitate absolută şi a cerut ca pârâta să intervină, în sensul de a constata inexistenţa documentului de prezentare şi implicit încălcarea art. 81, cu consecinţa intrării SSIF B. sub incidenţa art. 118.
Pârâta Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare a răspuns cererii formulate de reclamant, prin adresa din 16 ianuarie 2009, dar nu în sensul solicitat. Considerând răspunsul un refuz nejustificat de a rezolva cererea, a formulat plângere prealabilă administrativă, care a fost înregistrată în 27 ianuarie 2009 şi ulterior s-a adresat instanţei.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 71 din 06 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtă şi, pe cale de consecinţă, a respins ca inadmisibilă acţiunea reclamantului.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că obiectul cererii nu se încadrează în prevederile art. 8 din Legea nr. 554/2004, deoarece adresa din 16 ianuarie 2009 nu constituie act administrativ individual, în sensul legii contenciosului administrativ, şi nu cuprinde un act administrativ în conţinutul său.
De asemenea, potrivit Statutului aprobat prin O.U.G. nr. 25/2002, cu modificările şi completările ulterioare, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare este unica autoritate administrativă la nivel naţional care are principal obiectiv reglementarea şi supravegherea pieţei de capital, iar în scopul îndeplinirii atribuţiilor cu care este legal învestită, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare emite acte individuale.
Art. 9 din Statutul Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare intitulat „Actele individuale emise de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare” enumeră mod expres aceste acte, respectiv: deciziile, ordonanţele, atestatele şi avizele.
În consecinţă, este evident că o adresă de răspuns emisă de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare şi transmisă unui petent în urma solicitării acestuia nu poate reprezenta un act administrativ individual în sensul Legii contenciosului administrativ, întrucât ea însăşi nu produce efecte juridice, respectiv nu creează, nu modifică şi nu stinge drepturi şi obligaţii, astfel încât acţiunea reclamantului în ceea ce priveşte primul capăt de cerere este inadmisibil.
Instanţa de fond a constatat că nici celelalte capete ale cererii de chemare în judecată, nu sunt admisibile deoarece reclamantul solicită instanţei să dispună obligarea pârâtei Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare la emiterea unor înscrisuri din care să rezulte că un anumit document nu poate fi asimilat unui „document de prezentare” sau prin care Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare să constate inexistenţa unui anumit înscris.
3. Recursul reclamantului
Împotriva hotărârii instanţei de fond, reclamantul B.I.R. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de fond a făcut aplicarea greşită a prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în sensul că a reţinut fără temei că adresa din 16 ianuarie 2009 nu este act administrativ, deşi în realitate, aceasta este un act administrativ asimilat, constând într-un refuz nejustificat de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau la un interes legitim.
Cu privire la fondul cauzei, recurentul-reclamant a arătat că acţiunea în contencios administrativ pe care a formulat-o vizează încălcările legislaţiei incidente de către intimata-pârâtă Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, referindu-se în mod expres la dispoziţiile art. 81 alin. (3) şi ale art. 118 din Regulamentul nr. 12/2004 şi la prevederile art. 2 şi 7 din O.U.G. nr. 25/2002, raportate la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 297/2004.
În concluzie, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de fond, prin soluţia pronunţată, a adus atingere dreptului constituţional la un proces echitabil şi a încălcat art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
4. Apărările intimatei-pârâte
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare a arătat că instanţa de fond a constatat în mod corect că obiectul acţiunii, faţă de primul capăt al cererii de chemare în judecată, nu se încadrează în prevederile art. 8 din Legea nr. 554/2004, deoarece adresa din 16 ianuarie 2009 nu este un act administrativ, ci un răspuns la o petiţie.
Nemulţumirile reclamantului derivă din necunoaşterea sau neînţelegerea exactă a clauzelor contractuale, iar Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare a răspuns tuturor solicitărilor reclamantului, astfel că nu poate fi reţinut un refuz nejustificat, care să fi produs o vătămare în drepturile sau în interesele legitime ale reclamantului.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., ţinând seama şi de apărările intimatei-pârâte, Înalta Curte constată că recursul este fondat.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Potrivit art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, se poate adresa instanţei de contencios administrativ persoana care se consideră vătămată într-un drept sau într-un interes legitim prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului ori interesului legitim.
Ipotezele menţionate sunt asimilate actelor administrative prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
În speţă, reclamantul a supus controlului instanţei de contencios administrativ răspunsul pe care l-a primit unor cereri adresate Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, considerând că autoritatea pârâtă a refuzat în mod nejustificat să-i rezolve cererile.
Adresa din 16 ianuarie 2009, prin care a fost materializat răspunsul autorităţii publice, constituie exprimarea explicită a voinţei acesteia cu privire la modul de rezolvare a cererilor adresate de recurentul-reclamant, şi prin urmare, contrar concluziei la care a ajuns instanţa de fond, Înalta Curte constată că se încadrează în prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, fiind un act administrativ asimilat ce poate forma obiect al acţiunii conform art. 8 alin. (1) din aceeaşi lege.
Este adevărat că reclamantul şi-a formulat cererea într-un mod confuz, solicitând, prin primul capăt de cerere, anularea adresei din 16 ianuarie 2009, dar instanţa nu este ţinută de sensul literal al termenilor folosiţi de parte, fiind îndrituită să califice acţiunea în funcţie de scopul real urmărit prin promovarea ei. Capetele de cerere următoare nu sunt veritabile „pretenţii” deduse judecăţii, ci exprimă modul în care partea tinde la rezolvarea cererii sale.
Interpretat prin prisma acestor coordonate, demersul procesual al reclamantului se încadrează în tipologia acţiunilor în contencios administrativ, vizând un refuz de rezolvare a unei cereri adresate autorităţii publice, stabilirea caracterului justificat sau nejustificat al refuzului, constituind o problemă de fond şi urmând a se face pe baza probelor administrate.
2. Temeiul legal al soluţiei pronunţate în recurs
Având în vedere toate considerentele expuse şi ţinând seama de împrejurarea că prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554004, Înalta Curte va admite recursul şi va casa hotărârea atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de B.I.R., împotriva sentinţei civile nr. 71 din 06 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4494/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4497/2010. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
