ICCJ. Decizia nr. 4765/2010. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
SECȚIA DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Decizia nr. 4765/2010
Dosar nr. 8436/2/2009
Ședința publică de la 4 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:
Prin sentinţa nr. 282 din 19 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti a fost admisă excepţia de inadmisibilitate şi, în consecinţă, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de intervenţie în interes propriu formulată de N.F. în contradictoriu cu Universitatea S.H. Bucureşti, RA M. Of. Bucureşti, D.C., C.I. şi Guvernul României.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa investită cu soluţionarea acţiunii introductive a reţinut că, la data de 12 septembrie 2007 în Dosarul nr. 6361/2/2006 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, în temeiul art. 49 şi urm. C. proc. civ., a formulat cerere de intervenţie N.F. prin care a solicitat, în principal, constatarea nulităţii Deciziei nr. 876 din 20 octombrie 2006, emisă de A.B., rectorul Universităţii S.H., privind încetarea contractului său individual de muncă la Facultatea de drept şi administraţie publică din cadrul Universităţii, precum şi, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării aceleiaşi decizii.
Intervenientul a solicitat instanţei să constate faptul că este legal şi valabil contractul său de muncă încheiat cu Universitatea pe durată nedeterminată şi înregistrat la 7 martie 2005, precum şi contractul de editare din 19 ianuarie 2005, încheiat cu SC M.M.R.M. SRL pentru perioada anii 2005 şi 2006, atâta timp cât aceste contracte nu au fost anulate, revocate la începutul anului şcolar, iar obligaţiile contractuale nu au fost încălcate de către părţi. Intervenientul a susţinut că aparţine instanţei de contencios administrativ competenţa de a se pronunţa asupra cererii sale, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Prin încheierea din 30 ianuarie 2008, Curtea de Apel a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie formulată de N.F., apreciind că aceasta nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 49 C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 1165 din 9 aprilie 2008, Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţiile invocate de pârâţi şi a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta Universitatea S.H., soluţie menţinută prin Decizia nr. 2288/2009 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe fondul cererii de chemare în judecată, însă casată în ceea ce priveşte cererea de intervenţie, dispunându-se trimiterea spre rejudecare a cererii de intervenţie în interes propriu formulată de N.F.
Astfel, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii de reprezentant a rectorului A.B., instanţa a reţinut că, în acord cu prevederile art. 1162 alin. (2) din Legea nr. 84/1995, introduse prin Legea nr. 480/2006, Senatul Universităţii S.H., prin Hotărârea din 24 ianuarie 2007, a înfiinţat funcţia de preşedinte al Universităţii, ordonator de credite, în care a fost numit prof.univ.dr. A.B., fiind astfel acoperită nulitatea cererii de chemare în judecată.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului I.C., instanţa a reţinut că acesta are calitate procesuală pasivă întrucât a semnat actul a cărui anulare se solicită prin acţiune.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa a reţinut că Ministerul Educaţiei şi Cercetării are atribuţia de a coordona întregul sistem de învăţământ, potrivit art. 141 din Legea nr. 84/1995, iar universităţile particulare au fost monitorizate încă de la înfiinţare, conform prevederilor Legii nr. 88/1993, ale Hotărârilor Guvernului referitoare la specialităţile şi catedrele autorizate, şi ale art. 81 din Legea nr. 128/1997.
Totodată, se reţine că nu există nicio prevedere în legislaţie care să excepteze universităţile particulare de la normele comune şi coordonarea ministerului, acest fapt fiind dovedit şi de faptul că reclamanta a solicitat avizul ministerului pentru publicarea posturilor vacante, a cunoscut şi a acceptat eliminarea posturilor de către minister, achitând doar contravaloarea publicării posturilor avizate, care nu au fost eliminate. Mai reţine instanţa că situaţii similare se întâlnesc şi în privinţa altor universităţi, iar reclamanta trebuie să îşi supună activitatea standardelor naţionale, conform prevederilor art. 103 şi art. 104 din Legea nr. 84/1995.
Instanţa de control judiciar a reţinut că în faţa instanţei de fond, la data de 6 septembrie 2007 s-a formulat o cerere de intervenţie, întemeiată pe dispoziţiile art. 49 şi următoarele C. proc. civ.
În cadrul acestei cereri de intervenţie, intervenientul a solicitat suspendarea Deciziei nr. 876 din 20 octombrie 2006 a rectorului Universităţii S.H. prin care i-a fost restructurat postul de conferenţiar universitar de la Universitatea S.H., tardivitatea, ilegalitatea şi nulitatea deciziei nr. 876/20 octombrie 2006.
Înalta Curte în controlul judiciar exercitat asupra sentinţei civile nr. 1165 din 9 aprilie 2008 a constatat că instanţa de fond a acordat cuvântul părţilor, pe admisibilitatea în principiu a cererii de intervenţie formulată de petentul N.F. (şi nu N.N. cum s-a trecut în încheierea din 23 ianuarie 2007), la 23 ianuarie 2007 şi având nevoie pentru a delibera asupra admisibilităţii în principiu a amânat pronunţarea la 30 ianuarie 2008.
La dosarul cauzei minuta pronunţării asupra cererii de intervenţie are data de 30 ianuarie 2008, însă încheierea, prin care cererea de intervenţie formulată de N.F. a fost respinsă ca inadmisibilă, este datată 23 ianuarie 2008.
Instanţa de control judiciar a constatat că încheierea prin care s-a respins cererea de intervenţie ca inadmisibilă nu este motivată de instanţa de fond.
Nici cu ocazia motivării soluţiei pronunţate pe fond nu s-au făcut referiri la cererea de intervenţie şi motivele pentru care această cerere a fost respinsă ca inadmisibilă.
Înalta Curte a reţinut că hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor, conform principiului consacrat potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., instanţa constatând că rolul acestui text fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiţiei şi pentru a se putea exercita controlul judiciar de către instanţele superioare.
Instanţa de recurs a reţinut că în cauză cererea de intervenţie formulată a fost respinsă fără nicio motivare şi pentru aceste considerente a admis recursul formulat de intervenient şi a casat încheierea din 30 ianuarie 2009 cu trimitere spre rejudecare instanţei de fond.
Instanţa de fond în rejudecarea cererii de intervenţie a reţinut că pârâtul M.E.C.T. a formulat întâmpinare prin care a invocat lipsa calităţii procesuale pasive, excepţie pe care instanţa de fond a respins-o ca neîntemeiată, având în vedere faptul că prin Decizia nr. 2288/2009 a Înaltei Curţi s-a reţinut calitatea procesuală a acestei autorităţi, iar în acest stadiu procesual nu poate fi admisă o excepţie cu privire la calitatea procesuală a părţilor, având în vedere cadrul procesual deja stabilit.
Instanţa de rejudecare în fond a constatat că cererea de intervenţie formulată în nume propriu de N.F. este inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că obiectul cererii de intervenţie principală este diferit de obiectul chemării în judecată.
Instanţa a constatat că obiectul cererii de chemare în judecată a vizat nelegalitatea refuzului RA M. Of. de a da curs solicitării reclamantei Universitatea S.H. de publicare a posturilor didactice vacante, scoase la concurs, din statele de funcţii aprobate de senatul universitar fără avizul M.E.C., constatarea abuzului săvârşit de pârâţii D.M.C. şi I.C., prin atribuirea unor competenţe care nu le sunt oferite prin lege pentru avizarea posturilor didactice vacante, precum şi constatarea nelegalităţii adresei din 15 martie 2006, iar cererea de intervenţie în interes propriu are ca obiect un raport juridic de muncă existent între intervenient şi Universitate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs intervenientul, criticând sentinţa pronunţată ca netemeinică şi nelegală.
Recurentul a arătat că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii, că instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii, respectiv Decizia nr. 876/2006 de restructurare ilegală a postului scos la concurs, schimbând sensul, natura şi înţelesul Deciziei nr. 2288/2009 pronunţată de Înalta Curte.
A precizat că cererea de intervenţie formulată are în vedere dreptul subiectiv la apărare, dreptul la un proces echitabil, dreptul la viaţă intimă şi privată, arătând că instanţa trebuia să se pronunţe asupra legalităţii şi admisibilităţii cererii de intervenţie la primul termen şi nu la ultimul termen.
A precizat că dacă se considera că obiectul cauzei nu este de domeniul contenciosului administrativ, instanţa putea să trimită cauza la secţia conflicte de muncă.
A arătat că este nejustificată tergiversarea soluţionării cauzei sale şi a precizat că pronunţarea pe cererea de intervenţie nu putea fi soluţionată decât favorabil, în situaţia contrară fiind obligat la formularea unei noi acţiuni judecătoreşti, pentru un proces echitabil şi nediscriminatoriu.
A prezentat pe larg situaţia sa personală, cu privire la postul ocupat atât în cadrul Universităţii dar şi în calitate de Inspector Superior în Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi a arătat că Universitatea S.H. a emis o decizie nelegală şi netemeinică cu privire la restructurarea postului său, susţinând pe fondul cauzei toate aspectele anterioare ori posterioare emiterii deciziei atacate nr. 876/2006.
Recurentul a precizat că înscrisurile depuse la dosar sunt concludente şi pertinente pentru a se admite toate capetele de cerere formulate în calitate de intervenient în interes propriu, în vederea repunerii sale în drepturi.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului formulat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce urmează.
Înalta Curte nu poate primi criticile recurentului, întrucât hotărârea atacată cuprinde motivele pe care se sprijină, nefiind vorba de motive contradictorii şi a respectat întocmai cele dispuse de Înalta Curte prin decizia de casare, întrucât instanţa de fond a interpretat corect actul dedus judecăţii.
Înalta Curte are în vedere faptul că intervenţia principală la care se referă art. 49 alin. (2) C. proc. civ., are ca scop invocarea de către un terţ a unui drept ce urmează a fi valorificat în cadrul unui proces civil declanşat între alte persoane, care, dacă nu ar fi apărat pe această cale, ar cauza intervenientului un prejudiciu.
În cadrul intervenţiei în interes propriu, terţul urmăreşte realizarea sau conservarea unui drept al său, tinzând să câştige pentru sine obiectul procesului.
Având în vedere cele arătate, Înalta Curte a constatat că în mod corect instanţa de fond a respins cererea ca inadmisibilă, reţinând că nu există nicio legătură între obiectul cererii deduse judecăţii şi obiectul cererii de intervenţie formulată în cauză.
Înalta Curte reţine că intervenţia principală, în raport de prevederile art. 50 alin. (1) C. proc. civ. şi de finalitatea sa - obţinerea unei hotărâri judecătoreşti favorabile, care să statueze asupra fondului dreptului intervenientului, este în mod natural calificată ca o veritabilă acţiune civilă, împrejurare care face ca exercitarea acesteia să urmeze aceleaşi reguli ca şi cele pentru acţiunea civilă.
În principiu, intervenţia principală poate fi utilizată în orice materie, având însă o sferă restrânsă de aplicare în materia raporturilor privind starea şi capacitatea persoanelor, deoarece în acest domeniu, acţiunile au un caracter personal şi pot fi exercitate doar de titularii dreptului dedus judecăţii.
Totuşi, principiul dedus din cuprinsul art. 49 alin. (1) din C. proc. civ. conform căruia oricine are interes poate interveni într-o pricină ce se urmează între alte persoane nu trebuie absolutizat, întrucât nu poate ignora particularităţile unor acţiuni civile sau a unor proceduri care fie îi restrâng aplicabilitatea, fie îl incompatibilizează.
Şi aceasta pentru că, alin. (2) din art. 49 trebuie interpretat în contextul în care a fost emis, respectiv intervenţia este în interes propriu, când cel care intervine invocă un drept al său, rezultând faptul că este obligatoriu, conform textului arătat, ca dreptul invocat să aibă legătură cu pricina ce se urmează între alte persoane.
Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinţei atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de N.F. împotriva sentinţei nr. 282 din 19 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4759/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4768/2010. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
