ICCJ. Decizia nr. 4935/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4935/2010
Dosar nr. 6471/1/2010
Şedinţa publică de la 11 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC. E.R. SRL în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Caraş - Severin, a solicitat instanţei anularea în totalitate a Deciziei nr. 39/2008 şi a raportului de inspecţie fiscală încheiat la data de 2 iunie 2008, precum şi suspendarea executării silite a sumelor stabilite prin decizia de impunere. S-a solicitat, totodată, suspendarea executării silite a sumelor stabilite prin decizia de impunere până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.
În motivare, se arată că în urma controlului fiscal efectuat în perioada 28 noiembrie - 4 decembrie 2007, 6 mai 2008 - 2 iunie 2008, s-a întocmit de către organele fiscale un raport de inspecţie fiscală stabilindu-se în sarcina reclamantei obligaţia de a achita suma de 305.733 lei cu titlu de impozit pe profit suplimentar, suma de 353.703 lei reprezentând majorări de întârziere şi 19.489 lei penalităţi de întârziere, raportat la împrejurarea că în perioada 19 septembrie 2003 - 31 decembrie 2004 reclamanta a avut ca obiect de activitate schimbul valutar şi a apreciat în mod eronat că s-ar încadra în categoria microîntreprinderilor, virând impozit pe microîntreprindere.
Reclamanta a contestat Decizia de impunere nr. 117/2008, contestaţia fiind respinsă prin Decizia nr. 39/2008.
Prin precizarea de acţiune, formulată la data de 11 septembrie 2008, reclamanta învederează instanţei că solicită suspendarea actului administrativ atacat, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, în temeiul art. 15 din Legea contenciosului administrativ.
În motivarea acestui petit, reclamanta arată că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 15, adică există un caz bine justificat şi paguba este iminentă şi certă. Se arată că este justificată suspendarea faţă de împrejurarea că se contestă temeiul juridic în baza căruia s-a emis actul administrativ şi, drept urmare, nu este posibil să fie obligată la plată înainte de a se stabili dacă a fost sau nu bine încadrată în categoria persoanelor juridice care nu pot opta pentru sistemul de impunere prevăzut de O.G. nr. 24/2001, aprobată prin Legea nr. 111/2003.
Cu privire la cea de-a doua condiţie cerută de lege, arată că societatea are 40 de angajaţi, că de la data emiterii deciziei contestate, respectiv de trei luni de zile, nu au mai fost plătite salariile angajaţilor, datorită popririi de către pârâtă a disponibilităţilor băneşti ale societăţii şi că angajaţii firmei au reclamat deja neachitarea salariilor, urmând să acţioneze societatea în judecată; învederează instanţei că societatea nu dispune de sumele necesare pentru acoperirea presupusului debit, astfel că urmările pe care actul administrativ contestat le va produce firmei sunt dezastruoase, atât pentru reclamantă, cât şi pentru cei 40 de angajaţi şi familiile acestora.
Tribunalul Caras Severin, prin încheierea de la termenul din 12 septembrie 2008, a admis cererea formulată de reclamantă şi a dispus suspendarea executării deciziei de impunere emisă de pârâtă, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.
Împotriva acestei încheieri s-a formulat recurs care a fost admis de către Curtea de Apel Timişoara, constatându-se, că faţă de valoarea sumei contestate de către reclamantă, prin raportare la prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004 competenţa de soluţionare a cauzei aparţine în primă instanţă Curţii de Apel Timişoara care urmează să se pronunţe asupra cererii de suspendare.
În şedinţa din data de 9 martie 2009 reclamanta a depus la dosarul cauzei o cerere prin care a invocat excepţia de nelegalitate a prevederilor pct. 8 lit. a) Titlul IV din H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, conform cărora „persoanele juridice care nu pot opta pentru sistemul de impunere sunt: persoanele juridice care se organizează şi funcţionează potrivit legilor speciale de organizare şi funcţionare din domeniul bancar (băncile, casele de schimb valutar, societăţile de credit ipotecar, cooperativele de credit, etc.)”.
În motivarea excepţiei de nelegalitate, se arată că prevederile pct. 8 mai sus menţionate contravin dispoziţiilor art. 104 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 întrucât în Legea nr. 571/2003 se arată doar că nu pot opta pentru sistemul de impunere reglementat de titlu persoanele juridice române care desfăşoară activităţi în domeniul bancar, spre deosebire de normele metodologice care adaugă la lege, incluzând în categoria persoanelor juridice care desfăşoară activităţi în domeniul bancar şi casele de schimb valutar, deşi acestea din urmă nu sunt organizate şi nici nu funcţionează potrivit legilor speciale de organizare şi funcţionare din domeniul bancar.
Reclamanta menţionează că, casele de schimb valutar nu desfăşoară activitate bancară, astfel cum este aceasta definită în art. 3 alin. (1) din Legea nr. 58/1998 ca fiind „atragerea de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public şi acordarea de credite în cont propriu”.
Prin încheierea de şedinţă din 9 martie 2009 instanţa a admis cererea reclamantei de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. 117 din 2 iunie 2008, soluţie rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 4578 din 23 octombrie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Prin serviciul registratură, la data de 06 aprilie 2009 Ministerul Finanţelor Publice a formulat cerere de intervenţie în interesul pârâtului Guvernul României, justificându-şi interesul prin împrejurarea că este iniţiator al H.G. nr. 44/2004. Prin cererea formulată s-a solicitat respingerea excepţiei de nelegalitate şi admiterea cererii de intervenţie.
În motivare se arată că pct. 8 lit. a) din H.G. nr. 44/2004 este în conformitate cu Legea nr. 571/2003 şi cu dispoziţiile Legii nr. 58/1998.
Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 185 din 7 aprilie 2010 a respins excepţia inadmisibilităţii invocării pe cale de excepţie a nelegalităţii dispoziţiei de la pct. 8 lit. a) Titlul IV din H.G. nr. 44/2004 şi ca atare a respins ca neîntemeiată această excepţie.
Totodată, a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată şi a admis cererea de intervenţie formulată de Ministerul Finanţelor Publice în interesul pârâtului Guvernul României.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut următoarele:
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii invocării pe cale de excepţie a nelegaliutăţii dispoziţiei de la pct. 8 lit. a) Titlul IV din H.G. nr. 44/2004, Curtea a reţinut că atât acţiunea cât şi excepţia sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ, singurele competente să verifice legalitatea actelor administrative, potrivit art. 126 alin. (6) din Constituţie.
Trebuie menţionat faptul că, în situaţia în care este vorba despre o acţiune, Legea nr. 554/2004, modificată, distinge între actele administrative individuale şi cele normative, în sensul că, numai pentru cele individuale, există un termen de introducere a acţiunii la instanţa de contencios administrativ, în timp ce actele normative pot fi atacate prin acţiune judiciară, fără limită de timp.
Reglementarea expresă a excepţiei de nelegalitate pentru actele administrative individuale a fost necesară pentru că, spre deosebire de acţiune, excepţia este imprescriptibilă, ea putând fi invocată oricând.
Cu alte cuvinte, pentru actele administrative normative, nu doar excepţia de nelegalitate, ci şi acţiunea directă este imprescriptibilă.
Reţinând cele expuse, Curtea va respinge excepţia inadmisibilităţii invocării pe cale de excepţie a nelegalităţii dispoziţiei de la pct. 8 lit. a) Titlul IV din H.G. nr. 44/2004
Pe fondul cauzei Curtea apreciază că domeniul bancar nu poate fi limitat doar la activitatea de atragere de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public şi acordarea de credite în cont propriu, acestea cuprinzând o arie mult mai largă de activităţi între care amintim realizarea de încasări şi plăţi în valută şi în lei, cumpărarea şi vinderea în ţară şi străinătate de valută, efectuarea de operaţiuni de schimb valutar şi alte tipuri de operaţiuni pe pieţele monetare internaţionale, pe cont propriu sau în numele clienţilor.
Astfel, Curtea constată că pentru perioada anului 2003 reclamanta, faţă de obiectul său de activitate, văzând şi dispoziţiile legale privind necesitatea autorizării din partea B.N.R. pentru funcţionarea caselor de schimb valutar, este o societate care desfăşoară o activitate de natură bancară, nefiindu-i astfel aplicabile dispoziţiile alin. (1) art. 1 din O.G. nr. 24/2003.
În ceea ce priveşte perioada anului 2004 sunt incidente în cauză prevederile art. 104 din Legea nr. 571/2003 şi pct. 8 lit. a) din H.G. nr. 44/2004.
Reţinând situaţia de fapt menţionată, prin raportare la dispoziţiile legale analizate, Curtea constată că stabilirea de către organele fiscale în sarcina reclamantei a sumei de 305.733 lei cu titlu de impozit pe profit suplimentar este legală şi temeinică. Pe cale de consecinţă, Curtea constată că şi calcularea accesoriilor este conformă cu dispoziţiile legale.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs SC E.R. SRL Reşiţa, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Mai înainte însă de a trece la analiza motivelor de recurs, urmează să se constate că acesta a fost declarat peste termenul prevăzut de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.
La termenul din 16 septembrie 2010, al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reprezentantul recurentei-reclamante a depus în şedinţă publică cerere de repunere în termenul de recurs şi motivele de recurs.
Prin Decizia nr. 4935 din 11 noiembrie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a decis respingerea cererii de repunere în termenul de declarare a recursului şi pe cale de consecinţă a respins recursul formulat de SC E.R. SRL Reşiţa ca tardiv declarat.
Într-adevăr, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ „soluţia instanţei de contencios administrativ este supusă recursului, care se declară în termen de 5 zile de la comunicare şi se judecă de urgenţă şi cu precădere”.
În cauză, comunicarea hotărârii atacate s-a făcut la data de 13 mai 2010, prin afişare, conform dispoziţiilor art. 921 teza finală C. proc. civ., menţiunile agentului însărcinat cu efectuarea actelor de procedură făcând dovada deplină a celor arătate, iar recursul a fost declarat la data de 23 iulie 2010, motivele de recurs fiind depuse la data de 16 septembrie 2010, în şedinţă publică.
Or, potrivit art. 303 C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs.
Nedepunerea motivelor de recurs în termenul legal atrage neluarea lor în consideraţie, deoarece neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.
Faţă de cele ce preced, recursul declarat în cauză va fi respins ca tardiv formulat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de repunere în termenul de declarare a recursului.
Respinge recursul declarat de SC E.R. SRL Reşiţa împotriva sentinţei civile nr. 185 din 7 aprilie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca tardiv formulat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4774/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 4945/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
