ICCJ. Decizia nr. 4774/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
SECȚIA DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Decizia nr. 4774/2010
Dosar nr. 506/39/2010
Ședința publică de la 4 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:
Prin sentinţa nr. 168 din 5 august 2010 a Curţii de Apel Suceava a fost admisă cererea reclamantului I.Ş.V. în contradictoriu cu M.A.P.D.R. în sensul că a fost dispusă suspendarea executării Ordinului din 31 mai 2010 emis de pârât, până la soluţionarea cauzei la fond.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa investită cu soluţionarea acţiunii introductive a reţinut că, prin Ordinul din 28 mai 2009 emis de autoritatea pârâtă, reclamantul a fost numit în funcţia de director coordonator în cadrul D.A.D.R. Suceava pentru o perioadă de maxim 4 ani, între părţi fiind încheiat un contract de management înregistrat la 28 mai 2009.
Ulterior, la data de 9 octombrie 2009, pârâtul a emis Ordinul prin care i s-a acordat reclamantului un preaviz de 15 zile, la expirarea căruia urmează să-şi înceteze aplicabilitatea Ordinul din 2009 şi contractul de management indicat.
Instanţa a constatat că prin sentinţa nr. 203 din 30 octombrie 2009 a Curţii de Apel Suceava a fost suspendată executarea Ordinului din 9 octombrie 2009, iar prin sentinţa nr. 15 din 18 ianuarie 2010, a aceleaşi instanţe, a fost anulat ordinul mai sus indicat, cu consecinţa repunerii reclamantului în funcţia deţinută anterior.
Ulterior sentinţei pronunţate privind repunerea în funcţie, respectiv la data de 31 mai 2010, pârâtul a emis un nou ordin, ce face obiectul prezentei cereri de suspendare, prin care a dispus încetarea de drept a Ordinului de numire din 2009 şi a contractului de management.
Instanţa a constatat că, Ordinul din 31 mai 2010, are acelaşi conţinut cu cel emis anterior şi suspendat, apoi anulat de instanţa de fond, motiv pentru care a constatat că sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 14 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, care dispun expres faptul că în ipoteza în care se emite un nou act administrativ cu acelaşi conţinut ca şi cel suspendat de către instanţă, acesta este suspendat de drept.
Pe de altă parte, instanţa a constatat că şi în ipoteza în care nu ar fi intervenit suspendarea de drept a actului atacat, reclamantul a făcut dovada existenţei cazului bine justificat şi a pagubei iminente, întrucât există o îndoială serioasă în privinţa legalităţii Ordinului din 31 mai 2010, act care are acelaşi conţinut cu cel anulat deja de o instanţă de judecată şi este evident că prin acest act reclamantului i s-a produs un prejudiciu material.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs M.A.D.R., criticând sentinţa pronunţată ca netemeinică şi nelegală.
Recurentul a indicat, ca temei juridic al recursului declarat, dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 9 şi art. 304 1 C. proc. civ., arătând că instanţa de fond a ignorat rolul său activ, întrucât avea obligaţia de a arăta fiecare capăt de cerere şi apărările părţilor, probele care au fost administrate, cu motivarea pentru ce unele au fost reţinute iar altele înlăturate, excepţiile şi modul de soluţionare, normele pe cale le-a aplicat la situaţia de fapt, în mod clar, precis şi necontradictoriu, aşa încât să arate justeţea soluţiei pronunţate şi să înlăture arbitrariul şi să facă posibil controlul judiciar.
Recurentul a arătat că instanţa a ignorat obligaţia pe care o avea, rezumându-se la invocarea unor argumente pur teoretice, generale şi abstracte, fără a preciza argumentul juridic, realitatea faptelor şi judecăţile concrete în cauza dedusă judecăţii.
Astfel, recurentul a precizat că instanţa nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei de interes, pe care a invocat-o la data de 28 iunie 2010, încălcându-se astfel principiul contradictorialităţii care guvernează procesul civil, căci instanţa avea obligaţia de a pune în discuţia părţilor, anterior pronunţării, excepţia invocată şi numai după soluţionarea excepţiei, instanţa putea hotărî asupra fondului.
A arătat faptul că efectele deciziilor Curţii Constituţionale se produc erga omnes, iar prin decizia nr. 414/2010 s-a statuat că efectele actelor administrative emise în temeiul O.U.G. nr. 37/2009 şi O.U.G. nr. 105/2009 încetează de drept, căci aceste acte normative au fost declarate neconstituţionale, astfel încât este evident că raportul juridic încheiat între reclamant şi minister a încetat prin efectul legii, independent de voinţa vreuneia dintre părţi.
Recurentul a arătat că efectul încetării de drept îl constituie repunerea părţilor în situaţia anterioară, aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională, astfel încât a arătat că admiterea cererii reclamantului şi repunerea lui în funcţie este nu numai nelegală, dată cu încălcarea şi depăşirea legii, ci este lipsită şi de finalitate, întrucât reclamantul nu mai poate fi reîncadrat pe o funcţie care nu mai există.
Pentru toate aceste motive arătate, recurentul a solicitat admiterea excepţiei lipsei de interes.
Pe fondul cauzei, recurentul a arătat că prin Ordinul din 9 octombrie 2009 s-a dispus eliberarea reclamantului din funcţia de director coordonator în cadrul D.J.D.R. Suceava, iar prin Ordinul din 31 mai 2010 s-a dispus încetarea de drept a ordinului de numire, în temeiul Deciziei nr. 414/2010 a Curţii Constituţionale, astfel încât ordinul ce face obiectul dosarului de faţă nu are acelaşi conţinut cu cel atacat, căci un ordin reglementează eliberarea reclamantului din funcţia deţinută, iar altul încetarea de drept a funcţiei deţinute.
De asemenea, a arătat pe larg că nu sunt îndeplinite condiţiile reglementate de lege pentru a se dispune suspendarea actului administrativ, nefiind vorba de un caz justificat sau de o pagubă iminentă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului formulat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce urmează.
Înalta Curte a reţinut că obiectul acţiunii deduse judecăţii îl reprezintă suspendarea executării Ordinului din 1 mai 2010 emis de pârât, până la soluţionarea cauzei la fond.
Prin acest act, emitentul a dispus, începând cu data emiterii ordinului, faptul că încetează de drept Ordinul de numire din 2009 şi contractul de management încheiat între ministrul agriculturii şi I.Ş., director coordonator în cadrul D.A.D.R. Suceava.
Aceasta fiind situaţia de fapt, instanţa de control judiciar nu poate primi excepţia invocată de recurent cu privire la lipsa de interes a acţiunii introductive, întrucât intimatul-reclamant a făcut dovada interesului în exercitarea prezentei acţiuni, a vătămării într-un drept prevăzut de lege.
Înalta Curte reţine că interesul de a acţiona în justiţie trebuie să îndeplinească în mod cumulativ mai multe atribute sau condiţii, respectiv să fie legitim, să fie născut şi actual şi să fie personal.
Interesul este legitim atunci când el este în concordanţă cu legea şi cu normele de convieţuire socială, respectiv atunci când pretenţiile formulate izvorăsc dintr-un raport juridic recunoscut de dreptul obiectiv şi atunci când dreptul subiectiv pe care se întemeiază este exercitat potrivit cu destinaţia sa economică sau socială.
Interesul este născut şi actual atunci când există la momentul când se declanşează demersul procesual, urmare, de regulă, a încălcării unui drept subiectiv, dacă dreptul pretins este actual şi interesul de a acţiona este născut.
Interesul este personal atunci când folosul practic urmărit îl vizează pe cel care recurge la forma procedurală, pe cel care promovează acţiunea sau care se apără în procesul civil.
Înalta Curte analizând actele dosarului a constatat că prin sentinţa nr. 203 din 30 octombrie 2009 a Curţii de Apel Suceava a fost suspendată executarea Ordinului din 9 octombrie 2009, iar prin sentinţa nr. 15 din 18 ianuarie 2010, a aceleaşi instanţe, a fost anulat ordinul mai sus indicat, cu consecinţa repunerii reclamantului în funcţia deţinută anterior, ordin prin care autoritatea pârâtă a dispus ca, începând cu data de 12 octombrie 2009, se acordă un preaviz de 15 zile lucrătoare reclamantului, iar la expirarea perioadei de preaviz, îi încetează aplicabilitatea Ordinului din 28 mai 2009 emis de autoritatea pârâtă şi contractul de management din 28 mai 2009.
Este nefondată critica recurentului cu privire la faptul că actul acum atacat nu este identic cu actul emis anterior şi anulat de instanţa de judecată, întrucât ambele ordine dispun în legătură cu încetarea Ordinului de numire din 2009 şi a contractului de management încheiat între ministrul agriculturii şi I.Ş.
Înalta Curte a reţinut că în jurisprudenţa constantă a C.E.D.O. s-a statuat faptul că dreptul la un proces echitabil prevede obligaţia instanţei de a lua în discuţie argumentele prezentate de părţi şi de a răspunde la acestea, fără însă ca aceasta să implice obligaţia instanţei de a răspunde detaliat la fiecare argument în parte, astfel încât critica recurentului cu privire la nemotivarea fiecărui argument în parte nu poate fi primită de instanţa de control judiciar.
Înalta Curte are în vedere faptul că suspendarea executării actelor administrative este un instrument procedural eficient pus la dispoziţia instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.
După cum se cunoaşte, actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumţia de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) şi pe prezumţia de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă).
De aici rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuşi titlu executoriu.
Cu alte cuvinte, a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept şi o democraţie constituţională.
Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situaţie de excepţie, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr. 554/2004.
Aşa cum am amintit mai sus, o condiţie impusă de legiuitor pentru a se dispune această măsură este aceea a existenţei unui caz bine justificat.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Prin urmare, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, în prezent, principiul legalităţii a devenit un principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea întocmai a legii de către destinatarii ei (cetăţeanul şi statul).
În sistemul juridic românesc, acest principiu este reglementat în art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (2) din Constituţie. Astfel, primul text constituţional precizează faptul că, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus de lege.
În cazul actelor administrative, legalitatea înseamnă recunoaşterea caracterului valabil al actelor şi al efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumţiei de legalitate. Chiar dacă beneficiază de putere discreţionară, autorităţile publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a executării şi executare în concret trebuie să o realizeze.
Cu alte cuvinte, între actul administrativ şi lege există în mod necesar un raport de subordonare.
În cauza de faţă, Înalta Curte constată că suntem în prezenţa unui caz bine justificat în raport de următoarele argumente:
În primul rând, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, prin actul administrativ atacat s-a dispus cu privire la încetarea aplicabilităţii Ordinului din 28 mai 2009 emis de pârât şi a contractului de management din 2009, încetare asupra căreia instanţa de contencios, sesizată cu anularea actului din 2009, s-a pronunţat deja în sensul admiterii acţiunii, constatând că actul emis este nelegal.
Înalta Curte are în vedere faptul că O.U.G. nr. 37/2009 a fost abrogată prin art. 14 din O.U.G. nr. 105/2009 publicată în M. Of. nr. 668 din 6 octombrie 2009 care, la rândul său, prin Decizia nr. 1629/2009, a fost declarată neconstituţională în privinţa dispoziţiilor art. 1 pct. 1 și 5 şi 26, art. 2, art. 4, art. 5, art. 8 şi anexa 1, cu motivarea că acestea conţin aceleaşi reglementări şi aceleaşi soluţii legislative ca şi cele ce au constituit obiectul O.U.G. nr. 37/2009 în privinţa neconstituţionalităţii căreia Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 1257/2009.
În plus, Curtea Constituţională a reţinut şi faptul că Guvernul, prin adoptarea O.U.G. nr. 105/2009, a încălcat şi dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile sale sunt general obligatorii.
Or, caracterul executoriu al unui act administrativ are ca temei fundamental prezumţia de legalitate care funcţionează în favoarea acestuia ca urmare a faptului că orice act administrativ este emis în baza şi în limitele legii, aşa cum este şi cazul ordinului în litigiu care a fost emis în temeiul O.U.G. nr. 105/2009.
Or, în situaţia în care temeiul legal al unui act administrativ a fost declarat neconstituţional, prezumţia de legalitate nu mai funcţionează în favoarea actului administrativ în litigiu, ceea ce face să existe un caz bine justificat pentru suspendarea sa până la soluţionarea cererii de anulare a acestuia.
În ceea ce priveşte existenţa celei de-a doua condiţii, a existenţei unei pagube iminente, instanţa de recurs reţine că urmare a emiterii ordinului în litigiu, intimatul-reclamant a fost eliberat din funcţia publică de conducere fiind astfel lipsit de drepturile salariale în temeiul unui act administrativ în favoarea căruia, aşa cum s-a arătat anterior, nu mai subzistă prezumţia de legalitate, astfel că şi condiţia iminenţei unei pagube este îndeplinită.
Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinţei atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de M.A.D.R. împotriva sentinţei nr. 168 din 5 august 2010 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4768/2010. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 4935/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
