ICCJ. Decizia nr. 4850/2010. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4850/2010
Dosar nr. 54/54/2010
Şedinţa publică de la 9 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 37 din 29 ianuarie 2010 Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta C.R., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 163.213,43 RON, conform deciziei nr. 538 din 08 aprilie 2008, reprezentând compensaţii băneşti acordate în baza Legii nr. 9/1998 şi a respins petitul cererii privind actualizarea sumei şi petitul cererii privind acordarea daunelor cominatorii.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut în esenţă următoarele:
Prin decizia nr. 538 din 8 aprilie 2008 a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor a fost validată hotărârea nr. 1 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Instituţiei Prefectului judeţului Mehedinţi la data de 09 februarie 2006 şi s-a dispus plata de compensaţii în sumă de 163.213,43 ROL reclamantei C.R., suma acordată urmând a fi eşalonată în conformitate cu art. 38 alin. (5) lit. c) din H.G. nr. 753/1998 cu modificările şi completările ulterioare, respectiv în limita sumelor aprobate anual cu această destinaţie în bugetul de stat, în două tranşe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an şi 60% în anul următor, dacă cuantumul compensaţiilor depăşeşte 100.001 RON.
S-a mai reţinut că reclamanta a solicitat efectuarea plăţii conform deciziei prin cererile expediate la data de 09 mai 2008 şi 30 septembrie 2008.
Observând că pârâta nu a achitat tranşele cuvenite, deşi decizia a fost emisă la 08 aprilie 2008, instanţa a constatat că cererea formulată de reclamantă la data de 17 februarie 2009 este întemeiată în parte.
Instanţa a apreciat că este neîntemeiată apărarea pârâtei privitoare la plata celor 2 tranşe ale creanţei recunoscute reclamantei, în limita sumelor aprobate anual cu această destinaţie, pe parcursul a 2 ani consecutivi.
S-a mai reţinut în considerentele hotărârii atacate că reclamanta este titulara unui drept de creanţă, a unui drept de proprietate asupra unui bun, în accepţiunea Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului şi are creanţă suficient de bine stabilită pentru a beneficia de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1, iar întârzierea la plată sau refuzul de a plăti din partea pârâtei constituie atingeri aduse dreptului de proprietate al reclamantei, aşa cum este garantat şi protejat la Convenţie.
În ceea ce priveşte actualizarea sumei s-a reţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 9/1998, potrivit căruia actualizarea compensaţiilor, în situaţia în care hotărârea comisiei judeţene prin care au fost stabilite este validată în anul următor celui în care a fost emisă, se face de către direcţiile generale ale finanţelor publice.
Ca atare, petitul cererii privind reactualizarea a fost respins ca nefondat.
A fost respins ca nefondat şi petitul privind acordarea daunelor cominatorii, reţinându-se că acestea reprezintă o sancţiune pecuniară ce se aplică de instanţă în vederea asigurării executării unei obligaţii de a face sau a nu face, ceea ce nu se regăseşte în prezenta cauză.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin motivele de recurs formulate, recurenta a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., modificarea în totalitate a sentinţei recurate în ceea ce priveşte plata sumei de 163.213,43 RON.
În motivarea cererii de recurs s-a arătat că prin decizia nr. 538 din 08 aprilie 2008 emisă de Vicepreşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor a fost validată hotărârea nr. 1 din 09 februarie 2006 a Comisiei judeţene Mehedinţi pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, acordându-se compensaţii în cuantum de 163.213,43 RON, suma urmând a fi achitată conform art. 38 alin. (5) din H.G. nr. 753/1998 „(...) în limita sumelor aprobate anual cu această destinaţie în bugetul de stat, astfel:
c) eşalonat în două tranşe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an şi 60% în anul următor, dacă cuantumul compensaţiilor depăşeşte 100.001 RON”.
S-a solicitat modificarea sentinţei de fond, în sensul respingerii acţiunii ca netemeinică şi nelegală.
Înainte de a analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale, constată că hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Mehedinţi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:
Este de necontestat faptul că obiectul acţiunii îl formează plata despăgubirilor stabilite prin decizia nr. 538 din 08 aprilie 2008, conform prevederilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940.
Înalta Curte apreciază că pentru corecta soluţionare a problemei de drept aflată în litigiu sunt relevante prevederile art. 7 acest act normativ.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 7 alin. (1)-(3), Comisiile judeţene şi a Municipiului Bucureşti primesc, verifică şi rezolvă cererile de acordare a compensaţiilor, hotărârile acestora putând fi contestate, în termen de 15 zile de la comunicare, la comisia centrală, care are obligaţia să le soluţioneze în termen de 60 de zile şi să le comunice hotărârile, atât solicitanţilor cât şi direcţiilor generale ale finanţelor publice.
În conformitate cu prevederile art. 7 alin. (4), „Hotărârile Comisiei Centrale sunt supuse controlului judecătoresc, putând fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ a Tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul”.
Acţiunea formulată de reclamanţi are ca temei juridic Legea nr. 9/1998, ca lege specială, chiar dacă nu se contestă hotărârea comisiei centrale, dat fiind că vizează acordarea despăgubirilor actualizate care au fost stabilite prin aplicarea acestui act normativ.
Legiuitorul a urmărit prin Legea nr. 9/1998 că, în materia despăgubirilor acordate pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în baza Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, competenţa de soluţionare a litigiilor, în primă instanţă, să revină tribunalului, indiferent de categoria din care face parte organul emitent al actului administrativ, cea a autorităţilor locale sau cea a autorităţilor publice centrale, fiind vorba despre o competenţă exclusivă a Tribunalului.
Or, obiectul cauzei de faţă nu este de natură să determine schimbarea competenţei stabilită prin Legea specială nr. 9/1998.
Prin urmare, instanţa de control judiciar reţine că nu sunt incidente în speţă normele de drept comun în materia competenţei instanţei de contencios administrativ, respectiv art. 10 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, fiind aplicabile prevederile derogatorii cuprinse în art. 7 alin. (4) din Legea nr. 9/1998, republicată.
Mai precis, sunt aplicabile dispoziţiile art. 159 pct. 2 C. proc. civ. care dispune că necompetenţa este de ordine publică atunci când pricina este de competenţa unei instanţe de alt grad, în contextul în care prezenta cauză a fost judecată de către o Curte de Apel.
Nu există nici o îndoială că întotdeauna competenţa materială a instanţei de judecată este reglementată de norme imperative.
În raport de soluţia dată cauzei, Curtea nu va analiza şi motivele de recurs invocate de recurenta-pârâtă, ce privesc fondul pricinii, care urmează a fi avute în vedere de instanţa de trimitere, la rejudecare.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. 3 şi art. 312 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată, pronunţată cu încălcarea normelor de competenţă materială cuprinse în Legea nr. 9/1998 şi pe cale de consecinţă, va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Mehedinţi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei nr. 37 din 29 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Mehedinţi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 9 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4846/2010. Contencios. Suspendare provizorie a... | ICCJ. Decizia nr. 4851/2010. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
