ICCJ. Decizia nr. 49/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 49/2010
Dosar nr. 6874/2/200.
Şedinţa publică din 13 ianuarie 201.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată reclamanţii A.F., A.M., A.A.F., B.V., B.M., B.C., B.L.M., B.E., B.A., C.E.I., C.D., C.V., D.L., F.P.V., G.L., G.R., I.L.V., I.A.S., K.I.M., L.P.M., L.V., M.I., M.R., M.D., M.L., M.D., N.A., P.G., P.M., P.A., P.A.M., R.R.D., R.A.E., R.A., S.D., S.M., S.I., S.A., T.V., T.F., T.C.I., T.F.V., V.S.D. şi V.L. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, suspendarea Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 până la pronunţarea instanţei de fond, în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Reclamanţii au invocat drept caz justificat faptul că prin actul administrativ ce face obiectul cauzei este înfrânt principiul legal instituit de art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată.
Prejudiciul constă în diminuarea salariului lunar cu suma reprezentând sporul de 50%.
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei de interes faţă de soluţia de suspendare a ordinului dispusă în alte dosare de către Curtea de Apel Bucureşti, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 3234 din 13 octombrie 2009 Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia lipsei de interes şi a dispus suspendarea Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de pârât, până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că excepţia lipsei de interes nu este întemeiată şi a apreciat că ambele condiţii necesare pentru suspendarea actului atacat sunt îndeplinite în cauză.
Instanţa a avut în vedere contradicţia măsurilor dispuse prin ordin cu dispoziţii din hotărâri judecătoreşti executorii, dispoziţiile art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, faptul că prin OUG nr. 71/2009 s-a reglementat procedura de plată a unor drepturi restante stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile şi nu suspendarea plăţii unor drepturi viitoare.
Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se reiterează excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii, având în vedere că prin mai multe hotărâri pronunţate în cauze cu acelaşi obiect Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a dispus deja suspendarea Ordinului nr. 1472/2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Se mai arată că ordinul atacat este un act administrativ unilateral cu caracter normativ şi nu individual, astfel încât suspendarea acestuia, odată pronunţată, lipseşte actul de efecte juridice în totalitatea sa.
Recurentul apreciază că instanţa de fond a dispus în mod nelegal suspendarea executării actului administrativ atacat, depăşind astfel atribuţiile puterii judecătoreşti prin adăugarea la legea specială de salarizare a magistraţilor, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestui act normativ, hotărârea pronunţată fiind dată cu aplicarea greşită a legii.
Instanţa de fond a considerat că prima condiţie, cea a cazului bine justificat este îndeplinită prin existenţa unei îndoieli serioase în ceea ce priveşte legalitatea actelor atacate raportat la prevederile art. 74 din Legea nr. 303/2004, potrivit cu care „drepturile salariale ale judecătorilor şi procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege".
Referitor la acest aspect, instanţa s-a aflat în eroare, deoarece prin Ordinul Procurorului General nr. 1472 din 2 iulie 2009 nu a avut loc o diminuare a drepturilor salariale, ci doar o suspendare a plăţii acestora, mai precis o amânare a plăţii drepturilor salariale reprezentând sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50%, plata urmând să fie făcută în condiţiile şi termenele stabilite de OUG nr. 71/2009.
Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a respins excepţia lipsei de interes invocată de recurentul-pârât .
Chiar dacă ordinul în discuţie a fost suspendat în alte cauze, această situaţie nu poate conduce la ideea că reclamanţii nu mai au interes, având în vedere faptul că aceştia nu au avut nicio calitate în pricinile respective.
Or, activitatea judiciară nu poate fi iniţiată şi întreţinută fără justificarea unui interes legitim încălcat.
Literatura de specialitate şi practica judiciară au stabilit că interesul reprezintă o condiţie generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, trebuind să fie îndeplinit nu doar cu prilejul promovării acţiunii ci şi pe tot parcursul soluţionării unei cauze.
Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral pe care îl urmăreşte cel ce investeşte o instanţă de judecată cu o cerere, acesta trebuind a fi legitim, personal, născut şi actual.
Pe fondul cauzei, Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 suspendarea executării actului administrativ se poate dispune în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente.
Condiţia existenţei cazului „bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea şi înţelepciunea judecătorului sub aspectul conţinutului său, presupune ca asupra legalităţii actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispoziţiilor actului, respectiv a consecinţelor juridice pe care le-a produs.
Pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediată şi din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestuia, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză şi care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate, fără a se analiza, pe fond conţinutul actului administrativ.
În cauza de faţă, instanţa de fond a legat, în mod corect, existenţa cazului bine justificat de susţinerile reclamanţilor referitoare la netemeinicia şi nelegalitatea considerentelor de fapt şi de drept, care au stat la baza emiterii Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009, iar faptul că în conţinutul actului administrativ atacat nu se face nici o referire la vreunul din cazurile de diminuare sau suspendare a acordării salariului prevăzut de art. 74, reuşeşte să creeze o aparenţă de nelegalitate asupra actului administrativ.
Aşadar, nu se poate susţine că nu există o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ atacat, atât timp cât prin emiterea acestuia se suspendă plata sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică.
Instanţa de fond a considerat că neplata sporului de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică determină o pagubă concretă în patrimoniul reclamanţilor, constând în diminuarea indemnizaţiilor acestora în mod considerabil.
Aspectul că, în faţa primei instanţe autoritatea pârâtă a încercat să suplinească motivarea în drept a actului administrativ, în sensul că a invocat incidenţa dispoziţiilor OUG nr. 71/2008 nu este de natură a înlătura îndoiala serioasă asupra legalităţii actului, legalitate care trebuie analizată prin raportare la conţinutul actului administrativ astfel cu a fost elaborat la data emiterii acestuia.
A două condiţie impusă de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 constă în dovedirea producerii unei pagube iminente, prin punerea în executare a actului administrativ.
Pe de altă parte, prezumţia de legalitate a unui act administrativ este dată şi de modul în care autoritatea publică emitentă înţelege să îşi desfăşoare activitatea de administraţie în regim de putere publică, potrivit competenţei legale ce îi revine, activitate care se reflectă în actele emise şi care trebuie să denote stabilitate şi continuitate, mai ales în materia drepturilor salariale.
Iminenţa pagubei presupune certitudinea că aceasta se va produce în momentul imediat următor punerii în aplicare a celor stabilite prin actul administrativ, cu efecte ireversibile asupra activităţii sau patrimoniului persoanei căreia i se adresează.
Astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, această condiţie este îndeplinită în cauză, având în vedere că o consecinţă imediată a punerii în executare a ordinului atacat i-ar lipsi pe reclamanţi de mijloacele financiare suficiente existenţei, iar afirmaţiile pârâtei în sensul că reclamanţii cunoşteau faptul că includerea sporului de 50% în indemnizaţie are caracter temporar nu a fost dovedită prin nici o probă administrată în cauză.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, împotriva sentinţei civile nr. 3234 din 13 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 481/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 491/2010. Contencios → |
|---|
