ICCJ. Decizia nr. 4960/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4960/2010
Dosar nr. 1749/44/2009
Ședința publică de la 12 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Ordinul din 9 octombrie 2009 emis de autoritatea pârâtă s-a dispus demiterea reclamantei din funcţia de director coordonator adjunct la D.A.D.R. Vrancea motivat de aducerea la îndeplinire a prevederilor O.G. 105/2009 precum şi de necesitatea reorganizării serviciilor deconcentrate din teritoriu ale autorităţii pârâte.
Reclamanta a criticat această măsură considerând-o nelegală şi netemeinică motiv pentru care a solicitat desfiinţarea acesteia şi reintegrarea sa în funcţia avută anterior.
Prin sentinţa civilă nr. 42 din 2 februarie 2010 Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamant, a dispus anularea Ordinului din9 octombrie 2009 emis de autoritatea pârâtă şi reintegrarea reclamantei în funcţia şi atribuţiile specifice postului din care a fost demisă.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că măsura dispusă împotriva reclamantului este una lipsită de temei legal, atâta vreme cât O.G. nr. 105/2009 a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009 pronunţată de Curtea Constituţională a României.
Astfel, instanţa Constituţională a reţinut că O.G. nr. 37/2009, deşi abrogată şi declarată neconstituţională prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1257 din 7 octombrie 2009 a fost preluată integral în textul O.G. nr. 105/2009 care de asemenea afectează grav activitatea tuturor instituţiilor publice ale statului vizate de aceste act normativ, ceea ce contravine dispoziţiunilor art. 115 alin. (6) din Constituţie potrivit cărora „Ordonanţele de urgenţă nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului".
Prin O.G. nr. 37/2009 aşa cum a fost aprobată prin lege de către Parlament şi O.G. nr. 105/2009 a fost afectat regimul juridic al serviciilor publice deconcentrate, ceea ce îi atrage neconstituţionalitatea şi celei din urmă, aşa cum a stabilit Curtea Constituţională.
Prin modificările aduse de O.G. 105/2009 art. 13 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici şi anexei la această lege, au fost eliminate din categoria funcţionarilor publici de conducere funcţiile de „director executiv şi director executiv adjunct ai serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ teritoriale".
Instanţa de fond a mai reţinut că prin reglementările sale, O.G. nr. 105/2009 „afectează" statutul juridic al unor funcţionari publici de conducere din sfera serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ teritoriale, stabilit prin Legea nr. 188/1999, republicată cu modificările şi completările ulterioare, adoptată de Parlament în conformitate cu prevederile art. 37 alin. (3) lit. j) din Legea Fundamentală, potrivit cărora statutul funcţionarilor publici se reglementează prin lege organică.
Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâtul M.A.D.R. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală, întrucât în cauza de faţă deşi M.A.D.R. a fost citat fără copie după acţiune, instanţa s-a pronunţat pe cererea de suspendare, fără să ţină cont de solicitarea Ministerului de a-i fi comunicată cererea de chemare în judecată, ceea ce constituie o încălcare a principiului contradictorialităţii, lipsind autoritatea pârâtă de posibilitatea de a se apăra în mod judicios.
Recurentul consideră că art. 105 alin. (2) C. proc. civ. reprezintă, în fapt, dreptul comun în materia nulităţii actelor de procedură, textul stabilind că nulitatea intervine dacă sunt îndeplinite cumulativ, următoarele condiţii:
- să existe un act de procedură care a fost îndeplinit cu nerespectarea formelor legale;
- actul de procedură să fi produs părţii o vătămare.
Recurentul mai precizează că la emiterea Ordinului din 9 octombrie 2009 s-a avut în vedere O.U.G. nr. 105/2009 privind unele măsuri de îmbunătăţire a activităţii administraţiei publice, respectiv punerea în aplicare a acestei ordonanţe, nemaifiind necesară emiterea altor acte cu caracter administrativ care să stea la baza emiterii ordinului.
Aşa fiind, la data emiterii actului administrativ pretins vătămător pentru reclamantă, actul de numire nu era conform cu ordinea de drept. Şi este aşa, deoarece actul administrativ individual emis în executarea şi aplicarea unei dispoziţii legale declarate neconforme cu Constituţia înfrânge principiul legalităţii şi drept urmare, este nelegal, fiind incidente în acest sens implicit dispoziţiile art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.
Or, reclamanta nu poate revendica calitatea de persoană vătămată printr-un act administrativ individual câtă vreme dreptul ori interesul său la momentul emiterii acelui act a devenit nelegitim.
În cadrul materiei contenciosului administrativ noţiunea de persoană vătămată îşi are fundamentul în teza încălcării drepturilor subiective sau intereselor legitime private prin acte administrative emise de autoritatea publică.
Obţinerea sau apărarea unui drept ori protejarea unui interes, chiar legitim, nu se poate fonda pe un act a cărui legalitate este îndoielnică.
Examinând cauza şi sentinţa recurată în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul formulat de M.A.D.R. este fondat numai în limitele şi pentru considerentele în continuare arătate.
Înalta Curte constată că motivul de recurs potrivit căruia hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea formelor de procedură, sub sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nu este fondat.
Legea nr. 554/2004 prevede că litigiile în materia contenciosului administrativ se judecă de „urgenţă” dar fără a identifica un termen când este vorba de citarea părţilor, iar în lipsa unei prevederi speciale se aplică dispoziţiile C. proc. civ. care în art. 1141 alin. (3) prevede că primul termen de judecată, în procesele urgente, se stabileşte cu cel puţin 5 zile înainte de data primirii citaţiei.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă fără putinţă de tăgadă că dreptul la apărare al recurentului nu a fost încălcat pentru că acesta a fost citat în data de 21 decembrie 2009, iar termenul stabilit pentru judecata cauzei a fost 19 ianuarie 2010.
Pentru termenul din 19 ianuarie 2010 recurentul a formulat întâmpinare, iar cauza a fost amânată la 2 februarie 2010 pentru a da posibilitatea reclamantei să ia cunoştinţă de aceasta, deoarece a fost depusă într-un singur exemplar.
Prin urmare, nu pot fi reţinute ca fiind incidente dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. şi pe cale de consecinţă nu poate fi primită critica recurentului pe acest aspect.
Înalta Curte consideră întemeiat motivul de recurs privind legalitatea actului administrativ atacat, respectiv Ordinul din 9 octombrie 2009.
Guvernul României a adoptat O.U.G. nr. 37/2009 şi O.U.G. nr. 105/2009 prin care a reglementat modalitatea de ocupare a funcţiilor publice de conducere a serviciilor publice deconcentrate, mai precis schimbarea denumirii acestor funcţii.
O.U.G. nr. 37/2009 a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 pronunţată de Curtea Constituţională în cadrul unei obiecţii de neconstituţionalitate a legii de aprobare a acestei ordonanţe.
În cadrul controlului a priori realizat pe calea excepţiei de neconstituţionalitate a legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă, controlul s-a raportat la actul normativ supus aprobării prin lege, care a format corpul legii respective şi care nu poate fi disociată de legea de aprobare.
Prin decizia susmenţionată s-a reţinut neconstituţionalitatea extrinsecă, a O.U.G. nr. 37/2009, întrucât s-a emis de către Guvern o ordonanţă de urgenţă în domeniul rezervat prin Constituţie legii organice.
Aşa cum s-a arătat şi în Decizia nr. 1257/2009, dar şi în jurisprudenţa anterioară a Curţii Constituţionale, legea de aprobare nu poate elimina starea de neconstituţionalitate rezultată din Ordonanţa prin care Guvernul a reglementat într-o materie din domeniul legii organice.
În ceea ce priveşte O.U.G. nr. 105/2009, prin Decizia nr. 1629/2009 Curtea Constituţională a declarat neconstituţională şi această ordonanţă de urgenţă, care a înlocuit O.U.G. nr. 37/2009, deoarece conţine aceleaşi soluţii legislative.
În cauză, intimata - reclamantă a invocat beneficiul numirii printr-un act administrativ adoptat în baza unei ordonanţe de urgenţă declarată neconstituţională şi lipsa de efecte a unui alt act administrativ emis în baza unei alte ordonanţe de urgenţă declarată, de asemenea, neconstituţională.
Înalta Curte precizează că actele administrative produc efectele pe care legea sau alt act normativ cu aceeaşi forţă juridică le-a prevăzut.
Însă, în cauză suntem în prezenţa unei situaţii speciale, pentru care se impune a fi aplicate soluţiile jurisdicţiei constituţionale.
Puterile discreţionare ale autorităţilor de legiferare, ale Parlamentului şi respectiv ale Guvernului, în condiţiile art. 108 alin. (3) şi art. 115 din Constituţia României, sunt însă limitate de prevederile Constituţiei ca lege fundamentală în stat.
În principiu, Parlamentul ca unică autoritate de legiferare în stat are puteri discreţionare, însă cu limitările reglementate în Constituţie.
În situaţia legiferării prin ordonanţă sau ordonanţă de urgenţă, Guvernul în baza delegării legislative poate interveni în exercitarea nemijlocită a unei atribuţii proprii autorităţii legiuitoare, dar numai în condiţiile şi limitările aduse prin Constituţie, respectiv art. 108 alin. (3) şi art. 115 din Constituţia României.
În ceea ce priveşte O.U.G. nr. 37/2009, legea de aprobare şi implicit cuprinsul normativ al ordonanţei a fost declarat neconstituţională, reţinându-se de Curtea Constituţională că atât modalitatea de reglementare a funcţiei publice cât şi actul administrativ de numire reprezintă construcţii juridice deficitare şi confuze adoptate cu încălcarea competenţei materiale a Guvernului.
Lipsirea de temei constituţional al actului normativ primar, respectiv al O.U.G. nr. 37/2009 are ca efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestuia, respectiv al actului administrativ de numire şi a contractului de management.
p ierderea legitimităţii constituţionale a actului normativ primar produce efecte directe şi imediate asupra actului administrativ, situaţie în care însăşi numirea reclamantului într-o funcţie publică de conducere în alte condiţii decât cele reglementate prin Legea nr. 188/1999 reprezintă un act nelegal al cărui beneficiu nu poate fi invocat.
Viciul de neconstituţionalitate al Ordonanţei de urgenţă, adoptată cu nesocotirea regimului constituţional atinge şi actul administrativ, conferindu-i o existenţă lipsită de suport legal.
Înalta Curte precizează că potrivit prevederilor art. 142 şi art. 146 din Constituţia României, Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei şi unica autoritate care se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgare (control à priori) şi asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele.
Judecătorul de drept administrativ (ca şi cel de drept comun) nu judecă legea sau ordonanţa, constituţionalitatea acestora, dar cenzurează un act administrativ adoptat cu ignorarea unei reguli constituţionale, după ce Curtea Constituţională a declarat actul primar neconstituţional.
Cu privire la reintegrarea în funcţie
Sentinţa este de asemenea criticabilă sub aspectul reintegrării intimatei-reclamante în funcţia deţinută anterior ordinului a cărui anulare se solicită şi întinderii despăgubirilor băneşti acordate, prin prisma unor considerente ţinând, de asemenea, de neconstituţionalitatea legii, în sensul raţionamentului expus anterior cu privire la încetarea funcţiei.
Din înscrisurile dosarului, rezultă că Ordinul din 1 iulie 2009, de numire în funcţia de director coordonator adjunct şi contractul de management din 1 iulie 2009 au fost emise în temeiul art. 3 din O.U.G. nr. 37/2009. Aşa fiind, declararea neconstituţionalităţii şi eliminarea din ordinea juridică a înseşi prevederilor legale în baza cărora a fost înfiinţat postul de director coordonator adjunct şi a fost numit în funcţie, măsura de reintegrare a intimatei-reclamante este, la rândul său, lipsită de temei legal. Această concluzie este susţinută şi de considerentele Deciziilor nr. 413 şi nr. 414/2010 ale Curţii Constituţionale care, exercitând controlul de constituţionalitate asupra legii de modificare şi completare a Legii nr. 188/1999, anterior promulgării, a reţinut că începând cu data de 28 februarie 2010, funcţia de director coordonator nu mai există, reglementarea în vigoare cu privire la conducătorii serviciilor publice deconcentrate fiind cea anterioară modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 37/2009 şi prin O.U.G. nr. 105/2009, acesta fiind un efect specific al pierderii legitimităţii constituţionale a celor două ordonanţe de urgenţă menţionate, sancţiune pe care Curtea Constituţională o consideră „diferită şi mult mai gravă decât o simplă abrogare a unui text normativ”.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt întemeiate, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, motiv pentru care o va modifica.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2009, Înalta Curte va admite recursul şi va modifica sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de M.A.D.R. împotriva sentinţei civile nr. 42 din 2 februarie 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată şi respinge cererea reclamantei B.A.M., ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4945/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4961/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
