ICCJ. Decizia nr. 4966/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4966/2010
Dosar nr. 1425/59/2009
Şedinţa publică de la 12 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Prima instanţă
a. Cererea de chemare în judecată
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, reclamantul B.F. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Sănătăţii Publice, solicitând anularea în tot a Ordinului din 30 octombrie 2009, emis de către Ministerul Sănătăţii Publice prin ministrul interimar al Sănătăţii Publice A.V., obligarea Ministerului Sănătăţii, la plata de daune materiale reprezentând plata efectivă a salariilor de la data revocării din funcţia de manager interimar şi până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei dedusă judecaţii.
În motivare, reclamantul a arătat că şi-a îndeplinit întrutotul şi cu bună credinţă atribuţiile născute în sarcina sa aşa cum sunt ele prevăzute în cuprinsul - privind atribuţiile managerului interimar.
A precizat că nu au fost îndeplinite condiţiile pentru revocarea din funcţia de manager, că ordinul nu este motivat, ceea ce constituie cauză de nulitate a acestuia.
S-a mai arătat că potrivit O.U.G. nr. 93/2008 şi O.U.G. nr. 69/2009 ministrul sănătăţii numeşte prin ordin un manager interimar până la ocuparea prin concurs a postului de manager, ori în cauză nu se regăseşte situaţia respectivă, în sensul că nu a fost organizat concurs pentru ocuparea funcţiei, motiv pentru care ordinul este nelegal.
b. Întâmpinarea formulată în cauză
Pârâtul Ministerul Sănătăţii Publice a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii.
Pe fond, s-a arătat că acţiunea este neîntemeiată, că reclamantul a fost numit temporar pe postul de manager de spital, că prerogativa prelungirii mandatului aparţine ministrului.
c. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 98 din 16 februarie 2010 Curtea de Apel Timişoara a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul B.F., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătăţii Publice, a anulat Ordinul din 30 octombrie 2009 emis de pârâtul Ministerul Sănătăţii Publice, a dispus reintegrarea reclamantului B.F. în funcţia de manager interimar, conform ordinului de numire în funcţie din 19 mai 2009 emis de pârâtul Ministerul Sănătăţii Publice, a obligat pârâtul Ministerul Sănătăţii Publice să plătească reclamantului despăgubirile materiale constând în salariile ce se cuveneau acestuia de la data revocării din funcţie şi până la soluţionarea irevocabilă a cauzei, a respins în rest acţiunea precizată cu privire la reintegrarea în funcţie până la ocuparea prin concurs a postului de manager şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 1.210,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorar avocat parţial şi taxă judiciară de timbru.
d. Motivarea soluţiei
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că Ordinul de revocare din funcţie nu conţine referiri la motivul pentru care s-a dispus măsura eliberării reclamantului din funcţie.
În acest context, instanţa a apreciat că reclamantul nu are cunoştinţă de motivele invocate de către ministru în cuprinsul ordinului de revocare şi nici nu are posibilitatea de a formula vreo apărare.
În lipsa motivării explicite a actului administrativ, posibilitatea atacării în justiţie a actului respectiv este iluzorie, de vreme ce judecătorul nu poate examina motivele care au determinat autoritatea administrativă să ia o anumită măsură. Absenţa acestei motivări favorizează emiterea unor acte administrative abuzive, întrucât lipseşte de orice eficienţă controlul judecătoresc al actelor administrative.
Instanţa a subliniat că art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene consacră „dreptul la bună administrare”. Conform alin. (1) şi (2) din acest art., (1) „orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce priveşte problemele sale, de un tratament imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil din partea instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii;
Acest drept include în principal obligaţia administraţiei de a-şi motiva deciziile.
Date fiind aceste obligaţii, instanţa a apreciat că absenţa motivării actului administrativ atacat constituie o încălcare a principiului statului de drept, a dreptului la o bună administrare şi a încălcare a obligaţiei constituţionale a autorităţilor administrative de a asigura informarea corectă a cetăţenilor asupra problemelor de interes personal ale acestora.
De asemenea, s-a mai avut în vedere de judecătorul fondului că la dosarul cauzei nu există nici un înscris prin care să se dovedească că postul ocupat de reclamant în calitate de manager interimar a Spitalului Judeţean de Urgenţă Reşiţa ar fi fost ocupat prin concurs de către o altă persoană.
S-a mai apreciat că în condiţiile în care prin contractul de management, reclamantul avea dreptul la un salariu de care este lipsit prin revocarea sa din funcţie, sunt aplicabile prevederile art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar în raport cu această reglementare, se impune respectarea principiului legalităţii în cazul lipsirii unei persoane de proprietatea sa, inclusiv în cazul în care este vorba despre o creanţă contra statului, creanţă căreia acesta i-a pus capăt printr-o intervenţie legislativă care a rupt echilibrul contractual.
2. Instanţa de recurs
a. Motivele de recurs
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Ministerul Sănătăţii.
În motivarea recursului s-a susţinut că reclamantul a ocupat funcţia de manager o perioadă de aproape 6 luni, iar menţinerea în funcţie peste această perioadă conduce la nesocotirea prevederilor art. 200 alin. (5) şi art. 179 alin. (5) din Legea nr. 95/2006.
S-a arătat că ordinul de revocare este legal, cu respectarea prerogativelor legale ale ministrului sănătăţii şi că potrivit art. 1 din Ordinul nr. 1799/2009, putea fi revocat de ministrul sănătăţii.
b. Analiza motivelor de recurs
Înalta Curte examinând motivele de recurs, probele cauzei, legislaţia aplicabilă reţine că recursul este fondat, potrivit considerentelor ce se vor expune în continuare.
Reclamantul intimat B.F. a fost numit în funcţia de manager interimar al Spitalului de urgenţă Reşiţa prin Ordinul din 19 mai 2009.
Potrivit art. 1 din Ordinul nr. 984/2009 numirea s-a dispus începând cu data de 18 mai 2009 până la revocarea unilaterală din funcţie de către ministrul sănătăţii sau până la ocuparea postului prin concurs.
Faţă de conţinutul art. 1 din Ordinul nr. 984/2009 rezultă că reclamantul a acceptat numirea în condiţiile impuse prin ordin, cu privire la durata mandatului.
Încă prin actul de numire pe postul de manager de spital s-a stabilit durata contractului, sub cele două condiţii alternative.
Astfel, reclamantul urma să deţină funcţia respectivă fie, până la revocarea unilaterală, fie, până la ocuparea postului prin concurs.
Dacă reclamantul nu ar fi fost de acord cu conţinutul actului de numire, în ceea ce priveşte durata mandatului, acesta ar fi avut posibilitatea să nu exercite mandatul respectiv, adică să nu pună în executare Ordinul nr. 984/2009, care se constituie într-un tot unitar, atât sub aspectul modului de numire, de exercitare a funcţiei şi de retragere, de revocare a acesteia.
În raport de acceptarea ordinului de numire, în condiţiile stabilite de emitent se constată că Ordinul de eliberare din funcţie nr. 1995/2009, care formează obiectul prezentei analize judiciare nu se impunea a fi motivat.
În speţa de faţă anularea ordinului pentru nemotivare apare ca o cerinţă excesivă.
Dreptul la o bună administrare reglementat de art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene include, aşa cum a arătat judecătorul fondului, şi obligaţia administraţiei de a-şi motiva deciziile.
Acest drept face parte din categoria „Drepturile cetăţenilor” şi a fost instituit pentru a proteja persoanele de eventualul exces de putere al administraţiilor, pentru ca acestea să beneficieze de un tratament imparţial şi echitabil din partea instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii dar şi al statelor membre ale Uniunii care aplică dreptul Uniunii.
Ori, în cauza prezentă nu se pune în discuţie aplicarea principiilor şi scopurilor enunţate în art. 41 din Cartă, pentru că aşa cum s-a explicat în precedent, chiar reclamantul intimat a acceptat cu ocazia numirii sale, ca autoritatea care l-a numit să-l revocare oricând, chiar fără culpă şi mai înainte de ocuparea postului respectiv prin concurs.
Aşa fiind, teoretic motivarea instanţei de fond corespunde exigenţelor Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, numai că speţa necesita o analiză concretă, în cadrul căreia trebuia să se aibă în vedere circumstanţele concrete ale litigiului, respectiv modul în care s-a iniţiat şi executat raportul juridic de funcţie.
Având în vedere probele cauzei analizate în această decizie se constată că motivele de recurs sunt fondate, astfel că în baza art. 312 C. proc. civ. şi 3041 C. proc. civ., recursul se va admite, se va modifica sentinţa atacată în sensul că se va respinge acţiunea reclamantului B.F., ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Ministerul Sănătăţii împotriva sentinţei civile nr. 98 din 16 februarie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea reclamantului B.F., ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4961/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 4972/2010. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
