ICCJ. Decizia nr. 50/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 50/2010
Dosar nr. 398/32/2009
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantul I.S.L. a solicitat în contradictoriu cu A.N.S.V.S.A. Bucureşti, suspendarea executării Ordinului nr. 69507/2009 emis de către pârâta, prin care s-a dispus încetarea raporturilor de serviciu prin eliberarea din funcţia publică de director executiv adjunct al D.S.V.S.A. Bacău, din motive neimputabile, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii în anulare.
În motivare, a arătat că eliberarea din funcţie s-a dispus ca urmare a desfiinţării postului, conform dispoziţiilor art. III din OUG nr. 37/2009, cu ignorarea totală a dispoziţiilor Statutului funcţionarilor publici. Astfel, nu s-a prevăzut când şi în ce condiţii se poate realiza desfiinţarea funcţiei publice şi nici că OUG nr. 37/2009 se completează cu prevederile Legii nr. 188/1999, care reglementează expres situaţiile în care se dispune eliberarea din funcţie din motive ce nu ţin de persoana funcţionarului.
Reclamantul a mai precizat că atribuţiile funcţiei de director executiv adjunct al D.S.V.S.A. se regăsesc în proporţie de peste 50 % în cele ale funcţiei de director coordonator al serviciului public, neintervenind modificări substanţiale.
Prin întâmpinarea formulată pârâta A.N.S.V.S.A. a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, arătând că preşedintele acestei instituţii a emis ordinele prin care directorii executivi şi directorii executivi adjuncţi au fost eliberaţi din funcţiile publice din motive neimputabile acestora, în temeiul dispoziţiilor imperative ale OUG nr. 37/2009, care prevăd desfiinţarea funcţiilor respective.
Prin hotărârea nr. 108/2009 din 21 iulie 2009, Curtea de Apel Bacău, secţia comercială şi de contencios administrative şi fiscal, a respins, ca nefondată, acţiunea reclamantului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că din conţinutul art. III alin. (1) din OUG nr. 37/2009, rezultă că funcţiile publice care conferă calitatea de conducător al serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale prevăzute în anexă, precum şi adjuncţii acestuia se desfiinţează în termen de 32 de zile de la data intrării în vigoare a ordonanţei.
Se observă că ordinul contestat a fost emis în aplicarea dispoziţiilor legale mai sus enunţate, autoritatea emitentă neavând un drept de opţiune, astfel încât desfiinţarea funcţiei s-a produs ope legis, cu consecinţa încetării raporturilor de serviciu ale reclamantului.
Instanţa de fond a apreciat că argumentele reclamantului nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Împotriva acestei hotărâri reclamantul I.S.L. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că hotărârea atacată este nelegală fiind dată cu aplicarea greşită a legii întrucât, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, atât sub aspectul existenţei unor cauze temeinic justificate legate de pretinsa nelegalitate a Ordinului 69507/2009, cât şi sub aspectul iminenţei producerii unei pagube.
Recurentul consideră că există o îndoială puternică în privinţa prezumţiei de legalitate a actului administrativ atacat deoarece autoritatea emitentă nu a avut în vedere prevederile Legii nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici care reglementează expres situaţiile în care se dispune eliberarea din funcţia publică din motive ce nu ţin de persoana funcţionarului, act normativ la care face trimitere chiar OUG nr. 37/2009.
În art. 99 din această lege, se arată că funcţionarul public este eliberat din funcţia publică deţinută dacă autoritatea publică îşi reduce personalul ca urmare a reorganizării activităţii, cum, de altfel, s-a procedat în speţă, dacă ne raportăm la însăşi nota de fundamentare din preambulul OUG nr. 37/2009, respectiv „necesitatea eficientizării instituţiilor publice şi a îmbunătăţirii actului managerial". Însă, conform art. 100 alin. (4) din Legea nr. 188/1999, în ipoteza reorganizării autorităţii sau instituţiei publice, reducerea unui post este justificată dacă atribuţiile aferente acestuia se modifică în proporţie de 50 % sau dacă sunt modificate condiţiile specifice de ocupare a postului respectiv referitoare la studii.
Recurentul mai arată că încetarea raporturilor de serviciu fără a i se oferi un post vacant (deşi a solicitat acest lucru), încadrarea unei alte persoane în funcţia de Director coordonator adjunct al D.S.V.S.A. atribuţiile acestei noi funcţii publice regăsindu-se în proporţie de peste 50 % în cele ale funcţiei de director executiv adjunct al serviciului public menţionat (funcţia publică desfiinţată ope legis în baza art. III alin. (1) din OUG nr. 37/2009) sunt elemente de nelegalitate care, constituie argumente juridice şi aparent valabile în privinţa nelegalităţii ordinului contestat.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, Înalta Curte constată că recursul este fondat.
Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate:
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
Din lecturarea textului legal anterior arătat rezultă că o primă cerinţă pentru a interveni această măsură excepţională de întrerupere a efectelor unui act administrativ este aceea de a fi în prezenţa unui asemenea act.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din actul normativ mai sus citat, prin noţiunea de act administrativ se înţelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.
În mod evident, ordinul aflat în discuţie adoptă o măsură prin care se modifică raportul de serviciu existent între o autoritate publică şi un funcţionar public.
În plus, măsura supusă analizei în cauza de faţă a fost luată în regim de putere publică, în vederea organizării executării unei norme cu putere de lege, respectiv, a OUG nr. 37/2009.
Actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumţia de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) şi pe prezumţia de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă).
De aici rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuşi titlu executoriu.
Cu alte cuvinte, a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept şi o democraţie constituţională.
Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situaţie de excepţie, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr. 554/2004.
Aşa cum am amintit mai sus, o condiţie impusă de legiuitor pentru a se dispune această măsură este aceea a existenţei unui caz bine justificat.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Prin urmare, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, în prezent, principiul legalităţii a devenit un principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea întocmai a legii de către destinatarii ei (cetăţeanul şi statul).
În sistemul juridic românesc, acest principiu este reglementat în art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (2) din Constituţie. Astfel, primul text constituţional precizează faptul că, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus de lege.
În cazul actelor administrative, legalitatea înseamnă recunoaşterea caracterului valabil al actelor şi al efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumţiei de legalitate. Chiar dacă beneficiază de putere discreţionară, autorităţile publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a executării şi executare în concret trebuie să o realizeze.
Cu alte cuvinte, între actul administrativ şi lege există în mod necesar un raport de subordonare.
În cauza de faţă, Înalta Curte constată că suntem în prezenţa unui caz bine justificat în raport de împrejurarea că OUG nr. 37/2009 a fost declarată neconstituţională, prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 pronunţată de Curtea Constituţională.
Or, actul administrativ aflat în discuţie a fost emis tocmai pentru a se asigura punerea în executare a unei norme cu putere de lege, respectiv, a ordonanţei anterior individualizate.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noţiunea de pagubă iminentă se înţelege prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
În concepţia instanţei de control judiciar, şi această condiţie legală este îndeplinită în cauză, fiind vorba de diminuarea unor drepturi salariale; acest prejudiciu material este viitor şi previzibil cu evidenţă.
Pe de altă parte, se poate afirma faptul că măsura adoptată în privinţa intimatului, datorită, pe de-o parte, caracterului său imprevizibil iar, pe de altă parte, funcţiei de conducere deţinute de acesta, poate genera o perturbare previzibilă gravă a funcţionării serviciului public.
Suspendarea executării unui act administrativ are ca sediu al materiei dispoziţiile art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004, modificată.
Statutul funcţionarilor publici nu cuprinde cazuri exprese de interzicere a adoptării unor asemenea măsuri, cu caracter excepţional, pe cale judiciară, în cazul încetării unui raport de serviciu.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului sunt întemeiate iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, motiv pentru care, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi admis, sentinţa atacată va fi modificată în sensul că se va admite cererea reclamantului şi se va dispune suspendarea executării Ordinului nr. 69507/2009 emis de pârâtă până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii în anularea actului administrativ atacat, iar în baza dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., intimata-pârâtă va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către recurentul-reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de I.S.L., împotriva Hotărârii nr. 108/2009 din 21 iulie 2009 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că admite cererea reclamantului şi dispune suspendarea executării Ordinului nr. 69507/2009 emis de pârâtă până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii în anulare a actului administrativ atacat.
Obligă intimata-pârâtă la plata sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată către recurentul-reclamant.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 489/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 508/2010. Contencios → |
|---|
