ICCJ. Decizia nr. 52/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 52/2010
Dosar nr. 724/33/2009
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Cluj, reclamanta B.F. a solicitat în contradictoriu cu C.J.P. Sălaj, anularea hotărârii nr. 5562 din 12 decembrie 2008 emisă de pârâtă şi obligarea acesteia să-i recunoască şi să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că în perioada octombrie 1940 – martie 1945 a suferit din cauza persecuţiilor din motive etnice, fiind nevoită împreună cu părinţii să se refugieze din localitatea Marin, judeţul Sălaj, în localitatea Sofronea, judeţul Arad.
În susţinerea acţiunii reclamanta a depus înscrisuri printre care acte de stare civilă şi declaraţiile autentificate ale unor martori.
Pârâta, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr. 254 din 2 iunie 2009, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamantă ca nefondată.
Pentru a adopta această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că reclamanta nu şi-a dovedit pretenţiile, iar potrivit art. 1169 C. civ., cel care face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească.
Împotriva acestei hotărâri reclamanta B.F. a declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie pe motiv că dovada refugiului a făcut-o cu declaraţiile martorilor, din care rezultă că în perioada octombrie 1940 - martie 1945, a suferit persecuţii din motive etnice deoarece a fost nevoită ca împreună cu familia să se refugieze din localitatea Marin, judeţul Sălaj, în localitatea Sofronea, judeţul Arad.
În motivarea recursului a mai arătat că nu a fost cu putinţă ca martorii să se prezinte în faţa instanţei din motive medicale, dar se obligă să-i aducă personal în faţa instanţei la recurs.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 1 din OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuţii etnice, aflându-se în una dintre cele 6 situaţii expres prevăzute de lege.
Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-şi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.
Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele şi/sau au avut de suferit ca urmare a persecuţiilor etnice.
Totodată, potrivit art. 6 din OG nr. 105/1999 şi art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin HG nr. 127/2002, dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din ordonanţă se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
Recurenta a încercat să-şi dovedească calitatea de persoană refugiată prin intermediul probei testimoniale fără însă a-şi îndeplini această obligaţie.
Martorii încuviinţaţi de instanţă nu s-au prezentat pentru a fi audiaţi, instanţa considerând necesară audierea acestora pentru elucidarea stării de fapt.
Mai mult, în scopul dovedirii eventualelor abuzuri, în stabilirea calităţii de persecutat din motive etnice, este necesar, ca cel puţin unul dintre martori să dovedească cu acte că s-a aflat în aceeaşi situaţie cu reclamantul.
Or, simplele declaraţii ale martorilor din care rezultă că aceştia cunosc situaţia recurentei doar din spusele acesteia, nu pot fi luate în considerare mai ales că niciunul dintre aceştia nu a probat afirmaţiile cu acte oficiale.
Simpla mutare a recurentei, dintr-o localitate în alta, nu poate fi considerată refugiu cauzat de persecuţii etnice.
Aşa fiind, cum recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că ar fi fost refugiată şi că acest lucru ar fi fost consecinţa unor persecuţii din motive etnice, în mod corect, instanţa de fond a dispus respingerea acţiunii ca nefondată.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de B.F., împotriva sentinţei civile nr. 254 din 2 iunie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal .
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 519/2010. Contencios. Anulare act de control... | ICCJ. Decizia nr. 53/2010. Contencios. Despăgubire. Recurs → |
|---|
