ICCJ. Decizia nr. 501/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 501/2010
Dosar nr. 1886/54/200.
Şedinţa publică din 2 februarie 201.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 284 din 14 iulie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă cererea formulată de reclamanţi S.F.C. şi S.M.A. în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F., D.G.F.P. Dolj şi Administraţia Finanţelor Publice a Municipiului Craiova, instanţa dispunând suspendarea executării deciziei de impunere fiscală nr. 34531 din 06 mai 2009 emisă de A.F.P. Craiova, până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că reclamanta a făcut dovada faptului că în legătură cu obligaţiile fiscale suplimentare stabilite de organul de control a fost emis titlul executoriu şi s-a solicitat înfiinţarea popririi asupra sumelor de bani pe care le datorează cu orice titlu SC R. SRL Craiova către reclamantă.
Coroborând acest aspect cu suma reţinută ca datorată şi cu faptul că este în discuţie patrimoniul unei persoane fizice, prima instanţă a apreciat că în cauză poate fi reţinut iminenţa pagubei, condiţie necesară pentru a se dispune suspendarea actelor administrative fiscale.
În ce priveşte cea de-a doua condiţie prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv condiţia cazului bine justificat, prima instanţă a constatat că motivarea reţinută în actul de control şi indicarea textelor legale incidente nu este completă şi concludentă, neindicându-se pentru fiecare perioadă fiscală în parte supusă controlului dispoziţiile Codului Fiscal în vigoare şi incidente la fiecare moment în parte. De asemenea, s-a mai reţinut, nu au fost indicate normele de aplicare incidente şi în vigoare la fiecare perioadă fiscală supusă controlului, norme prevăzute prin modificări succesive prin HG nr. 44/2004 şi nu s-a stabilit şi definit noţiunea de activitate economică şi caracterul continuu al acesteia în raport de normele metodologice incidente fiecărei perioade fiscale, pentru a putea fi analizată îndeplinirea cumulativă a celor patru condiţii prevăzute de art. 126 din Legea nr. 571/2003.
A mai reţinut prima instanţă că împrejurările de fapt relevate nu pot fi analizate în acest cadru procesual sub aspectul posibilităţii de a antrena incidenţa unei cauze de netemeinicie sau de nelegalitate a actelor, dar sunt de natură a contura anumite suspiciuni relative la temeinicia acestora.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs D.G.F.P. Dolj în nume propriu şi în numele şi pentru Administraţia Finanţelor Publice Craiova şi A.N.A.F., solicitând modificarea sentinţei recurate, în sensul respingerii cererii de suspendare ca fiind netemeinică şi nelegală.
În motivarea recursului s-a arătat, în esenţă, că A.N.A.F. Bucureşti şi D.G.F.P. Dolj nu au calitate procesuală pasivă în cauză, actul administrativ contestat fiind emis de către Administraţia Finanţelor Publice Craiova, astfel că se impune admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a celor două autorităţi publice, cu consecinţa admiterii recursului şi a respingerii faţă de acestea a cererii de suspendare formulată de reclamanţi. Pe fondul cererii de suspendare, s-a mai arătat în recurs, în privinţa noţiunii de pagubă iminentă, astfel cum este definită în art. 2 lit. s) din Legea nr. 554/2004, nu a fost dovedită, instanţa de fond limitându-se a aprecia că eventuala executare silită ar prejudicia patrimoniul personal al reclamanţilor, fără a se face însă în vreun fel dovada veniturilor totale ale acestora. În fine, se arată în motivele de recurs, nici condiţia cazului bine justificat, prevăzută în art. 14 din Legea contenciosului administrativ, nu este îndeplinită deoarece reclamanţii recunosc activitatea desfăşurată, dar contestă calificarea acesteia ca fiind economică şi având caracter de continuitate, pe de o parte, iar pe de altă parte, având în vedere motivele detaliate în actele administrative se impune constatarea că organul de control a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 126-128, art. 141, art. 145-146 şi art. 151 -153 Cod Fiscal
Recursul este nefondat.
În privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a D.G.F.P. Dolj şi a A.N.A.F. Bucureşti, Înalta Curte o respinge ca nefondată. Este lesne de observat, examinând sentinţa primei instanţe, că deşi în proces au figurat A.N.A.F. Bucureşti şi D.G.F.P. Dolj, totuşi, judecătorul fondului s-a pronunţat doar faţă de emitentul actului administrativ contestat, Administraţia Finanţelor Publice Craiova, suspendând executarea deciziei de impunere fiscală nr. 34531 din 6 mai 2009, fără să fie dată o soluţie în privinţa celorlalte două autorităţi publice.
În privinţa criticilor ce vizează neîndeplinirea condiţiilor ce trebuie satisfăcute pentru a se dispune suspendarea actelor administrative, Înalta Curte, de asemenea, nu le poate primi.
Este de principiu că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, prezumţie care, la rândul său se bazează pe prezumţia de autenticitate şi de veridicitate, de unde decurge că a nu executa un act administrativ emis în baza legii echivalează cu a nu executa legea. Pentru aceasta, suspendarea executării unui act administrativ nu poate fi ordonată de judecătorul de contencios administrativ decât în situaţii de excepţie, cu observarea strictă a îndeplinirii exigenţelor legale, astfel cum sunt precizate în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Curtea constată că în art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt precizate condiţiile în care judecătorul cauzei poate dispune suspendarea executării actului administrativ contestat, textul legal amintit enumerând trei condiţii cumulative: a) condiţia declanşării procedurii administrative prealabile, b) condiţia cazului bine justificat şi c) condiţia prevenirii unei pagube iminente.
Acestor trei condiţii li se adaugă în materia contenciosului fiscal şi condiţia plăţii anticipate a unei cauţiuni, astfel cum se prevede în art. 215 alin. (1) C. proCod Fisca.
Art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 are următorul conţinut: „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. în cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept şi fără nicio formalitate."
Art. 215 C. proCod Fiscal prevede că: „Suspendarea executării actului administrativ fiscal: (1) Introducerea contestaţiei pe calea administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrativ fiscal. (2) Dispoziţiile prezentului articol nu aduc atingere dreptului contribuabilului de a cere suspendarea executării actului administrativ fiscal, în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare. Instanţa competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauţiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauţiune de până la 2.000 lei."
În ceea ce priveşte condiţia cazului bine justificat, Curtea observă că, această exigenţă legală trebuie interpretată în sensul descris în art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Prin cazuri bine justificate se precizează în textul legal mai sus menţionat, se înţeleg „împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ".
Referitor la condiţia iminenţei producerii unei pagube, de asemenea, legea contenciosului administrativ conţine o definiţie a ei. în termenii art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004, prin pagubă iminentă se înţelege „prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public".
În speţă, judecătorul fondului a constatat îndeplinirea condiţiilor legale mai sus amintite pentru suspendarea deciziei de impunere contestată.
Criticile de recurs vizează exclusiv condiţia cazului bine justificat şi a iminenţei producerii unei pagube. Asupra acestor critici, Înalta Curte constată că nu pot fi primite . Astfel în ceea ce priveşte cazul bine justificat, judecătorul fondului a reţinut cu deplină îndreptăţire, în consonanţă cu definiţia legală din art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ, că, în speţă, se poate vorbi de o aparentă nelegalitate a deciziei contestate, remarcând anumite lipsuri din conţinutul acelei decizii, cum ar fi indicarea normelor legale incidente pentru fiecare perioadă fiscală în parte, definirea activităţii economice şi caracterul continuu al acesteia, în raport de prevederile art. 126 Cod Fiscal, desfăşurate de reclamanţi. Fiind vorba doar de aparenta nelegalitate a actului administrativ fiscal în discuţie, în nici un caz nu se poate discuta de examinarea de către instanţa de judecată a modului de aplicare în speţă a textelor legale din Codul fiscal, aşa cum se reclamă în recurs, judecătorul fiind ţinut doar să „pipăie fondul" atunci când analizează dacă exigenţa legală a cazului justificat este satisfăcută în speţa dedusă judecăţii.
Apoi, în privinţa iminenţei producerii unei pagube, judecătorul cauzei, în mod corect, a concluzionat că şi această cerinţă legală este neîndeplinită având în vedere efectele posibile şi previzibile ale executării deciziei de impunere, în condiţiile în care impunerea vizează persoane fizice, suma de plată fiind una considerabilă 969.322 lei, în discuţie fiind afectarea gravă a patrimoniului acestor persoane fizice. Tocmai având în vedere că este vorba de persoane fizice şi de consecinţele grave sub aspect patrimonial care le pot fi produse acestora prin executarea deciziei de impunere, nu prezintă relevanţă în dovedirea cerinţei iminenţei producerii pagubei, care sunt veniturile totale ale reclamanţilor, contrar a ceea ce se susţine în recurs. Faţă de cele ce preced, rezultă că hotărârea atacată este legală şi temeinică, motiv pentru care, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 284 din 14 iulie 2009 a Curţii de Apel Craiova.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de D.G.F.P. Dolj în nume propriu şi în numele şi pentru Administraţia Finanţelor Publice a Municipiului Craiova şi A.N.A.F. împotriva sentinţei nr. 284 din 14 iulie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 490/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 510/2010. Contencios → |
|---|
