ICCJ. Decizia nr. 517/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL .
Decizia nr. 517/2010
Dosar nr. 29869/3/2008
Şedinţa publică din 3 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1622 din 14 aprilie 2009, sesizată ca urmare a declinării competenţei de către Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantul C.N.S.A.S., în contradictoriu cu pârâtul S.T., şi a constatat calitatea de colaborator al Securităţii a pârâtului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Aşa cum reiese din înscrisul depus la filele 137-138 din dosarul tribunalului, pârâtul s-a angajat să colaboreze în mod secret şi organizat cu organele Securităţii, sub numele conspirativ „F.S.", sub care a redactat mai multe note informative care se înscriu în ipoteza prevăzută de art. 2 lit. b) din OUG nr. 24/2008, în sensul că informaţiile furnizate vizau îngrădirea unor drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului. În acest sens, reţine prima instanţă, este relevantă, cu titlu de exemplu, nota informativă din data de 11 decembrie 1978, în care pârâtul informează despre opinia unui coleg medic cu privire la modul de repartizare a absolvenţilor de facultate iar potrivit notei operative din subsolul notei de informare, pârâtul a fost însărcinat să mai discute cu persoana în cauză, pentru a stabili atitudinea şi comentariile sale politice.
De asemenea, se arată în considerentele sentinţei atacate, nota informativă din data de 08 februarie 1979 se referă la comentariile asistentelor de la o farmacie cu privire la Legea privind asigurarea sănătăţii populaţiei, în vigoare în acea epocă, nota având ca rezultat, conform notei operative din subsol, stabilirea în continuare a atitudinii cadrelor din farmacii privind noile dispoziţii legale.
Tot astfel, reţine instanţa de fond, în nota informativă din data de 04 iulie 1984, pârâtul informează despre convingerile religioase ale unor persoane, consecinţa fiind că organele de Securitate au devenit interesate de preocupările, comportarea şi relaţiile celor în cauză.
Raportat la cele reţinute, instanţa de fond concluzionează că pârâtul a avut o colaborare îndelungată cu Securitatea, iar informaţiile pe care le-a furnizat au fost de natură a îngrădi drepturi şi libertăţi fundamentale, precum dreptul la viaţa privată şi libertatea de gândire şi de religie.
Cu privire la apărările pârâtului, prima instanţă a reţinut că acestea nu pot fi primite, în lipsa unor probe din care să rezulte că notele informative au fost redactate în timpul vreunei anchete şi că între infracţiunea pentru care pretinde că a fost condamnat şi informaţiile furnizate este vreo legătură.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs pârâtul, invocând prevederile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea recursului, pârâtul susţine, în esenţă, că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de judecată nerespectând principiul contradictorialităţii, că sentinţa recurată este nemotivată şi că instanţa de fond nu a administrat nici o probă care să confirme susţinerile reclamantului.
Pe fondul cauzei, recurentul susţine, în esenţă, că prima instanţă nu a analizat condiţiile în care a fost determinat de organele de Securitate să facă respectivele informări şi că a interpretat şi aplicat greşit prevederile OUG nr. 24/2008, în sensul că informările priveau doar aspecte „vizând activitatea profesională şi familială" a persoanelor la care se refereau, şi nu au îngrădit drepturile şi libertăţile fundamentala ale omului. De asemenea, recurentul arată că instanţa de fond nu a ţinut seama de sentinţa penală nr. 50 din 16 ianuarie 1974, pronunţată de Judecătoria Vaslui, prin care a fost condamnat la 2 ani închisoare pentru provocare ilegală de avort, context în care a fost forţat moral să dea informările către Securitate şi, deci, în cauză, operează cauza de excludere prevăzută de art. 2 lit. b) din actul normativ susmenţionat.
Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
Astfel, este neîntemeiată critica recurentului referitoare la nerespectarea de către instanţa de fond a principiului contradictorialităţii, de vreme ce, pentru data la care a fost judecată pricina în fond, 14 aprilie 2009, ambele părţi au avut termenul în cunoştinţă, având posibilitatea de a se prezenta în instanţă; în ceea ce priveşte actul depus de avocatul recurentului în faţa instanţei de recurs, respectiv adeverinţa eliberată de Consiliul de Mediere, se va reţine că, faţă de data menţionată în cuprinsul său – 24 aprilie 2009, acesta nu face dovada imposibilităţii prezentării la termenul de judecare a cauzei de către instanţa de fond, înaintea căreia, de altfel, nici nu a fost formulată vreo cerere de amânare a judecăţii pentru acest motiv.
De asemenea, nu poate fi primită susţinerea recurentului, potrivit căreia instanţa de fond nu i-ar fi comunicat înscrisurile invocate de reclamant în susţinerea acţiunii, dovada contrară rezultând din cuprinsul încheierii de şedinţă din data de 14 octombrie 2008 a Tribunalului Bucureşti (f.151).
În ceea ce priveşte fondul cauzei:
Potrivit art. 2 lit. b) teza I-a din OUG nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, „colaborator al Securităţii este persoana care a furnizat informaţii, indiferent sub ce formă, precum note şi rapoarte scrise, relatări verbale consemnate de lucrătorii Securităţii, prin care se denunţau activităţile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist şi care au vizat îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului".
Rezultă din textul legal citat, că este suficient ca informaţiile furnizate să fi vizat îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, condiţie care, în cauza de faţă, este satisfăcută pe deplin.
Astfel, aşa cum rezultă din actele aflate la dosarul cauzei, informaţiile furnizate de recurentul-pârât s-au referit explicit la manifestarea de către persoanele vizate a nemulţumirii lor cu privire la regimul instaurat în ţară la acea dată, precum şi la activitatea lor „profesională şi familială", aşa cum însuşi recurentul-pârât, apreciind că este în apărarea sa, afirmă în cererea de recurs.
Or, toate aceste manifestări ale persoanelor la care se referă informaţiile furnizate de recurent, constituie, cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, atitudini potrivnice regimului totalitar comunist iar denunţarea lor vizează, în mod evident şi implicit, îngrădirea dreptului la liberă exprimare a persoanelor denunţate, ceea ce satisface condiţia prevăzută de lege.
Nu poate fi reţinută critica recurentului referitoare la condiţiile în care acesta ar fi semnat angajamentul, întrucât, pe de o parte, situaţiile invocate nu au fost dovedite şi, pe de altă parte, acestea nu se încadrează în cele prevăzute de textul art. 2 lit. b) din OUG nr. 24/2008, potrivit cărora „Persoana care a furnizat informaţii (…) în timpul anchetei şi procesului, în stare de libertate, de reţinere ori de arest, pentru motive politice privind cauza pentru care a fost fie cercetată, fie judecată şi condamnată, nu este considerată colaborator al Securităţii, potrivit prezentei definiţii" (teza a II-a) şi „Persoanele care, la data colaborării cu Securitatea, nu împliniseră 16 ani, nu sunt avute în vedere de prezenta definiţie, în măsura în care se coroborează cu alte probe" (teza a III-a).
Pentru considerentele arătate, constatându-se că, în cauză, instanţa de fond a dat prevederilor legale aplicabile o interpretare corectă, în raport cu situaţia de fapt dovedită, recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa criticată, ca fiind temeinică şi legală şi suficient motivată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul S.T. împotriva sentinţei nr. 1622 din 14 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 515/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi.... | ICCJ. Decizia nr. 520/2010. Contencios. Expropriere. Recurs → |
|---|
