ICCJ. Decizia nr. 5070/2010. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5070/2010
Dosar nr. 5246/1/2010
Şedinţa publică de la 17 noiembrie 2010
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul P.I. a cerut, în contradictoriu cu pârâtul Secretariatul General al Camerei Deputaţilor, obligarea pârâtului la a-i soluţiona cererea înregistrată la 21 februarie 2008, prin care i-a solicitat acestuia să corecteze erorile strecurate în adeverinţa din 16 iulie 2008 emisă de pârât, în sensul de a i se stabili un cuantum legal al venitului brut realizat de către un funcţionar public parlamentar în activitate, cu aceeaşi vechime, nivel de salarizare şi funcţie publică şi să emită o nouă adeverinţă care să conţină menţiunile corecte.
Prin sentinţa civilă nr. 3072 din 12 noiembrie 2008 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiate, atât excepţia tardivităţii acţiunii invocată de pârât prin întâmpinare, cât şi acţiunea introdusă de reclamant.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut că excepţia tardivităţii formulării acţiunii nu este întemeiată, întrucât reclamantul a înregistrat acţiunea la data de 14 iulie 2008, confirmându-se termenului legal de introducere a acţiunii (art. 11 Legea nr. 554/2004).
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că autoritatea publică pârâtă i-a eliberat reclamantului adeverinţa din 16 august 2007 în temeiul art. 72 alin. (7) din Legea nr. 7/2006 privind statutul funcţionarului public parlamentar, în vederea recalculării pensiei acestuia pentru limita de vârstă şi vechime integrală.
Faţă de dispoziţiile art. 72 alin. (7) din Legea nr. 7/2006 şi de înscrisurile depuse la dosar, instanţa a reţinut că adeverinţa din 16 august 2007 a fost emisă corect, prevederile art. 76 din lege, neaplicându-se reclamantului, întrucât la data intrării în vigoare a acestei legi, acesta avea statutul de pensionar.
La data de 23 decembrie 2008, reclamantul P.I. a solicitat Curţii de Apel Bucureşti să depună completarea în condiţiile art. 2812 C. proc. civ., a dispozitivului sentinţei nr. 3072 din 12 noiembrie 2008, pe considerentul că instanţa a omis să pună în discuţia părţilor şi să se pronunţe asupra capătului de cerere privind excepţia de nelegalitate invocată împotriva adeverinţei din 16 august 2007, şi a Ordinelor din 1995 şi din 1996 ale Secretariatului General.
Prin sentinţa civilă nr. 106 din 14 ianuarie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de completare a dispozitivului, reţinând că aceste solicitări sunt de fapt cereri noi, de vreme ce, nici prin acţiune şi nici prin răspunsul la întâmpinare reclamantul nu a invocat excepţia de nelegalitate a actelor indicate.
Recursul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 106 din 14 ianuarie 2009 şi a sentinţei nr. 3072 din 12 noiembrie 2008 a fost respins ca nefondat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 4068 din 6 octombrie 2009.
Pronunţând această hotărâre instanţa supremă a reţinut că în speţă nu poate fi reţinut motivul de nelegalitate a hotărârii prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
De asemenea, s-a reţinut şi că hotărârea atacată cuprinde motivele pe care se sprijină soluţia adoptată, iar acestea nu sunt contradictorii ori străine de natura pricinii, în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
- Hotărârea atacată, reţine instanţa de recurs, a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar, nefiind incident în cauză nici motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Examinând conţinutul adeverinţei în discuţie, instanţa de recurs a reţinut că aceasta a fost emisă cu respectarea prevederilor art. 72(7) din Legea nr. 7/2006, avându-se în vedere funcţia avută de reclamant la data pensionării, respectiv expert.
S-a mai reţinut de către instanţa de recurs, că nu se poate admite nici nesocotirea de către prima instanţă a prevederilor art. 89 alin. (5) din Legea nr. 7/2006, întrucât de prevederile art. 71 alin. (1) nu pot beneficia decât funcţionarii publici parlamentari şi personalul prevăzut la art. 5 alin. (3) al căror raport de serviciu sau de muncă încetează din motive neimputabile, în condiţiile art. 62 lit. d) şi art. 64, indemnizaţia respectivă nefiind de natură a influenţa în vreun fel stabilirea cuantumului pensiei de serviciu.
Împotriva Deciziei nr. 4068 din 6 octombrie 2009, în temeiul art. 318 C. proc. civ., a formulat contestaţie în anulare recurentul-reclamant P.I.
Contestatorul a susţinut următoarele critici:
1) Instanţa de control judiciar a încălcat dispoziţiile art. 129 C. proc. civ. referitoare la principiul rolului activ al instanţei, prin aceea că nu a procedat la calificarea judiciară a acţiunii şi nu a verificat condiţiile de admisibilitate ale acesteia.
2) Instanţa de fond a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamant, fără a pune în discuţia părţilor şi fără a încuviinţa sau respinge în parte probele solicitate.
3) Considerentele instanţei de recurs conform cărora solicitările din cererea de completare a hotărârii ar fi cereri noi nu sunt fondate întrucât instanţa de fond a fost investită pe cale principală cu cererea de obligare emitere act iar pe cale incidentală cu soluţionarea unei cereri privind excepţia de nelegalitate prevăzută de dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
4) Referitor la admisibilitatea excepţiei de nelegalitate contestatorul a susţinut că prin Legea nr. 262/2007 pentru modificarea Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, s-a introdus în legislaţia română instituţii, noţiuni şi soluţii noi cum ar fi Excepţia de nelegalitate.
Contestaţia în anulare este nefondată.
Potrivit dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ. „hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare”.
În sensul acestui text „greşeală materială” înseamnă greşeală de ordin procedural de o asemenea gravitate încât a avut drept consecinţă darea unei soluţii greşite. În acest sens sunt considerate greşeli materiale, respingerea greşită ca tardiv declarat a unui recurs, anularea greşită a recursului ca netimbrat sau ca fiind exercitat de un mandatar fără calitate etc.
Cu privire la motivul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza a doua C. proc. civ. urmează a se constata că aceste dispoziţii legale au în vedere, omisiunea instanţei de a examina motivele de recurs, unul sau mai multe dintre acestea, indicate expres de recurent în cererea formulată, iar argumentele de fapt şi de drept invocate în susţinerea respectivelor motive de recurs, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt întotdeauna subsumate motivului de casare pe care îl sprijină, putând fi grupate de instanţă, pentru a li se răspunde printr-un considerent comun.
Este, aşadar, suficient ca instanţa să arate considerentele pentru care a găsit un anumit motiv de recurs neîntemeiat, chiar dacă nu a răspuns la toate argumentele invocate în sprijinul acestuia.
Contestaţia în anulare fiind o cale extraordinară de atac, este admisibilă numai în cazurile limitativ prevăzute de lege, neputând fi formulată în vederea înlăturării unor greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor norme legale de drept substanţial sau procedural.
În speţă, toate criticile formulate de contestator în legătură cu interpretarea dată de instanţă unor norme juridice (art. 72 alin. (7) din Legea nr. 7/2006 şi art. 71 din acelaşi act normativ), calificarea juridică dată obiectului litigiului, încălcarea dreptului procesual privind încuviinţarea probelor, circumscrierea litigiului în sfera asigurărilor sociale iar nu a contenciosului administrativ, ca şi respingerea cererii de completare a hotărârii instanţei de fond, nu pot justifica măsura retractării deciziei pronunţate de instanţa de recurs, în caz contrar s-ar deschide părţilor calea unui veritabil recurs la recurs.
Faţă de cele arătate, apreciind că nu subzistă nici unul dintre motivele de retractare a deciziei atacate, prevăzute de art. 318 C. proc. civ., contestaţia în anulare va fi respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de P.I. împotriva Deciziei nr. 4068 din 6 octombrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 17 noiembrie 2010
| ← ICCJ. Decizia nr. 5064/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 5073/2010. Contencios. Alte cereri. Fond → |
|---|
