ICCJ. Decizia nr. 5292/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5292/2010
Dosar nr. 779/57/2010
Şedinţa publică de la 26 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta I.M. a chemat în judecată pe pârâta A.N.A.F. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună suspendarea executării ordinului nr. 1950 din 04 iunie 2010 emis de pârâtă.
Autoritatea publică pârâtă a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea acţiunii reclamantei.
Curtea Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 177 din 23 iunie 2010, a admis acţiunea şi a dispus suspendarea executării ordinului nr. 1950 din 04 iunie 2010 emis de pârâtă până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin ordinul contestat, reclamanta a fost detaşată pe o perioadă de 6 luni pe postul de director executiv la Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Alba din cadrul Autorităţii Naţionale a Vămilor.
Dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată, impun îndeplinirea a două condiţii cumulative pentru a se putea dispune suspendarea unui act administrativ: existenţa unui caz bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente.
Reclamanta a motivat şi a dovedit îndeplinirea primei condiţii, întrucât dreptul administrativ recunoaşte dreptul la carieră al funcţionarului public, care semnifică posibilitatea de a avansa în grade şi funcţii. În condiţiile în care reclamanta a fost numită într-o funcţie publică de conducere, exercitarea acesteia trebuia să se realizeze cu respectarea principiilor ce guvernează funcţia publică, autoritatea publică având obligaţia de a asigura stabilitatea în funcţie a persoanei cu care se afla în raporturi de serviciu.
În opinia curţii de apel, în speţă, este îndeplinită şi cea de-a doua condiţie stabilită de textul legal anterior citat pentru a se dispune suspendarea actului administrativ fiscal aflat în discuţie, deoarece reclamanta a fost prejudiciată material, prin reducerea salariului lunar.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta A.N.A.F. care a solicitat modificarea sa, în sensul admiterii acţiunii reclamantei.
În motivarea căii de atac, încadrată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., recurenta a susţinut faptul că sentinţa contestată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă următoarele critici de nelegalitate:
Cererea dedusă judecăţii nu este motivată sub aspectul îndeplinirii condiţiilor impuse de art. 14 din Legea contenciosului administrativ.
Instanţa investită cu analizarea unei cereri de suspendare a efectelor actului administrativ nu are competenţa să se pronunţe asupra motivelor de nelegalitate ale unui asemenea act.
Măsura detaşării intimatei-reclamante a fost făcută cu respectarea dispoziţiilor art. 87 alin. (1) lit. a), alin. (2) lit. b) şi art. 89 alin. (1), (2) şi (4) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată.
Pe de altă parte, recurenta susţine că intimata-reclamantă nu a probat existenţa unui prejudiciu, în condiţiile în care dreptul la muncă nu i-a fost afectat prin măsura dispusă în temeiul actului administrativ contestat.
Analizând sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este fondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare:
În prezenta cauză, se pune problema temeiniciei cererii de suspendare a Ordinului nr. 1950 din 04 iunie 2010 emis de A.N.A.F., în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată.
Astfel, prin Ordinul nr. 1456 din 25 mai 2010 emis de Ministerul Finanţelor Publice, intimata-reclamanta a fost reîncadrată pe funcţia publică de conducere de director executiv la D.G.F.P. Alba.
Prin Ordinul nr. 1950 din 04 iunie 2010 emis de Preşedintele A.N.A.F., intimata-reclamantă a fost detaşată pe o perioadă de 6 luni pe postul de director executiv la Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Alba din cadrul Autorităţii Naţionale a Vămilor, în baza art. 87 alin. (1) lit. a), alin. (2) lit. b) şi art. 89 alin. (1), (2) şi (4) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată.
Potrivit art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
Din lecturarea textului legal anterior arătat rezultă că o primă cerinţă pentru a interveni această măsură excepţională de întrerupere a efectelor unui act administrativ este aceea de a fi în prezenţa unui asemenea act.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noţiunea de act administrativ se înţelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.
În mod evident, ordinului nr. 1950 din 04 iunie 2010 emis de A.N.A.F. – solicitat a fi suspendat – întruneşte condiţiile legale pentru a fi considerat un act administrativ.
Pe de altă parte, trebuie amintit faptul că suspendarea executării actelor administrative este un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.
După cum se cunoaşte, suspendarea actelor juridice reprezintă operaţiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există.
Actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumţia de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) şi pe prezumţia de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă).
De aici rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuşi titlu executoriu.
Cu alte cuvinte, a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept şi o democraţie constituţională.
Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situaţie de excepţie, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr. 554/2004.
Aşa cum am amintit mai sus, o condiţie impusă de legiuitor pentru a se dispune această măsură este aceea a existenţei unui caz bine justificat.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Prin urmare, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, în prezent, principiul legalităţii a devenit un principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea întocmai a legii de către destinatarii ei (cetăţeanul şi statul).
În sistemul juridic românesc, acest principiu este reglementat în art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (2) din Constituţie. Astfel, primul text constituţional precizează faptul că, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus de lege.
În cazul actelor administrative, legalitatea înseamnă recunoaşterea caracterului valabil al actelor şi al efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumţiei de legalitate. Chiar dacă beneficiază de putere discreţionară, autorităţile publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a executării şi executare în concret trebuie să o realizeze.
Cu alte cuvinte, între actul administrativ şi lege există în mod necesar un raport de subordonare.
În speţa de faţă, Înalta Curte, în acord cu opinia primei instanţe, constată că recurenta-reclamantă a prezentat în acţiunea dedusă judecăţii argumentele juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ contestat.
Pe de altă parte, potrivit art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noţiunea de pagubă iminentă se înţelege prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
În cauză, instanţa de fond în mod greşit a apreciat că această condiţie este îndeplinită: ordinul aflat în discuţie nu i-a produs intimatei-reclamante nicio vătămare, întrucât salariul aferent funcţiei publice de director executiv la Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Alba (în cuantum de 4.176 RON) este mai mare decât salariul anterior detaşării (3.480 RON); ca atare, nu se poate vorbi de existenţa unei pagube iminente, având în vedere faptul că, în actuala funcţie, intimata-reclamantă beneficiază şi de un spor de 20%, aspect necontestat de aceasta.
În concepţia instanţei de control judiciar, nu este relevantă întrunirea cerinţei cazului bine justificat, întrucât art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată, impune, pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ unilateral, întrunirea cumulativă a celor 2 condiţii: cazul bine justificat şi paguba iminentă.
Aşadar, în speţa de faţă este fondat motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât prima instanţă a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 14 din Legea contenciosului administrativ, modificată.
În consecinţă, în raport de cele anterior expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., raportat la 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va admite recursul, va modifica sentinţa atacată, în sensul că va respinge acţiunea ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de A.N.A.F. împotriva sentinţei nr. 177/F/CA din 23 iunie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că respinge acţiunea ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5291/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 5294/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
