ICCJ. Decizia nr. 5295/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5295/2010
Dosar nr. 3856/1/2010
Şedinţa publică de la 26 noiembrie 2010
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Sentinţa primei instanţe.
Prin sentinţa nr. 2948 din 29 septembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca tardiv formulată, acţiunea formulată de reclamantul D.S., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, prin care solicită anularea hotărârii acestuia nr. 621 din 17 septembrie 2008.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a admis excepţia tardivităţii formulării acţiunii, reţinând, în esenţă, că aceasta a fost introdusă peste termenul prevăzut de art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000.
2. Hotărârea atacată cu contestaţie în anulare.
Prin decizia nr. 1939 din 16 aprilie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul declarat de reclamantul D.S., ca nefondat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte a reţinut că recurentul-reclamant a impus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ hotărârea nr. 621 din 17 septembrie 2008 emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării în temeiul art. 20 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările şi completările ulterioare, republicată.
Prin modalitatea în care este reglementată procedura de soluţionare a sesizărilor adresate Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, se constată că aceasta cuprinde elementele definitorii ale procedurii administrativ-jurisdicţionale, hotărârea adoptată având natura juridică a unui act administrativ-jurisdicţional în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004.
În speţă, Înalta Curte a avut de examinat aspectul privitor la excepţia tardivităţii formulării acţiunii, în contextul în care prima instanţă a considerat că acţiunea este tardiv formulată în raport de prevederile art. 20 din O.G. nr. 137/2000.
În acest sens, a reţinut că potrivit art. 6 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, actele administrativ-jurisdicţionale pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ în termenul legal de 15 zile de la comunicare.
Conform prevederilor normative speciale, respectiv art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000, republicată, „Hotărârea Colegiului Director poate fi atacată la instanţa de contencios administrativ, potrivit legii”; şi alin. (10): „Hotărârile emise potrivit prevederilor alin. (2) şi care nu sunt atacate în termenul de 15 zile constituie de drept titlu executoriu”.
Hotărârea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării nr. 621/2008 a fost comunicată recurentului-reclamant la data de 08 decembrie 2008, astfel cum a susţinut acesta prin acţiune.
În acest context, Înalta Curte a apreciat că soluţia primei instanţe este legală, întrucât acţiunea în anularea hotărârii nr. 621/2008 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării a fost formulată cu depăşirea termenului legal de 15 zile de la comunicarea actului atacat, iar criticile recurentului vizând însăşi legalitatea actului atacat, nu mai pot fi examinate în raport de soluţia dată.
3. Contestaţia în anulare formulată de D.S.
La data de 12 octombrie 2010 s-a înregistrat la această instanţă o cerere olografă formulată de reclamantul D.S., intitulată „Contestaţie în anulare”, prin care a solicitat:
- anularea deciziei nr. 1939 din 16 aprilie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca neadevărată;
- anularea sentinţei nr. 2948 din 29 septembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, întrucât este falsă şi conţine neadevăruri;
- anularea hotărârii Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării nr. 621/2008, întrucât este formală şi falsă.
În drept, nu au fost indicate prevederile art. 317-321 C. proc. civ. care reglementează contestaţia în anulare.
În motivarea confuză a acestei cereri, completată prin precizările depuse la data de 22 noiembrie 2010, contestatorul a susţinut, în esenţă, următoarele:
- hotărârea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării nr. 621/2008 este formală şi falsă, întrucât a eludat tratamentul discriminatoriu cu caracter penal la care a fost supus de către Casa de Pensii a Sectorului 4, prin acte de pensie întocmite cu încălcarea legii penale;
- prin sentinţa nr. 2948 din 29 septembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, acţiunea a fost respinsă în baza excepţiei de tardivitate, „imposibilă în situaţie penală”, şi nu a examinat fondul cauzei, ocazie cu care ar fi constatat discriminarea invocată;
- ulterior contestării hotărârii nr. 621/2008 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, a găsit adresa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării din 21 ianuarie 2009, prin care i-a fost comunicată hotărârea contestată, corectată, înscris care schimbă radical situaţia şi vine în combaterea excepţiei de tardivitate invocată, dar care, din eroare a fost depus în Dosarul nr. 5570/1/2010 cu termen de judecată la data de 19 noiembrie 2010 şi nu la prezentul dosar.
În rest, criticile formulate vizează exclusiv fondul cauzei.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare.
Examinând motivele contestaţiei în anulare de faţă, Înalta Curte constată că niciunul nu poate fi circumscris celor limitativ prevăzute de legiuitor în art. 317-318 C. proc. civ.
1. Argumente de drept relevante.
Potrivit dispoziţiilor art. 317 C. proc. civ., care reglementează contestaţia în anulare de drept comun:
„(1) Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului:
1. când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii;
2. când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.
(2) Cu toate acestea, contestaţia poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.
În litigiul de faţă, în mod evident nu există critici privitoare la lipsa procedurii de citare sau necompetenţă.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte apreciază că susţinerile contestatorului nu prezintă relevanţă juridică, din perspectiva textului legal.
La rândul său, art. 318 C. proc. civ., stabileşte cazurile în care poate fi formulată contestaţia în anulare specială:
„(1) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.
Noţiunea de greşeală materială la care se referă art. 318 teza I C. proc. civ. priveşte aspectele formale ale judecăţii în recurs, pentru verificarea cărora nu este necesară o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor.
Fiind un text de excepţie, noţiunea de greşeală materială nu trebuie interpretată extensiv. Legea are în vedere greşelile materiale cu caracter procedural care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate, greşeli pe care instanţa le-a comis prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale.
Cu alte cuvinte, trebuie să fie vorba despre acea greşeală pe care o comite instanţa prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale şi care determină soluţia pronunţată.
În speţă, contestatorul invocă greşita soluţionare a acţiunii deduse judecăţii, prin admiterea excepţiei tardivităţii acţiunii.
Prin urmare, contestatorul invocă o greşeală de judecată, iar nu o greşeală materială, în sensul prevăzut de art. 318 teza I C. proc. civ., în raport de argumentele juridice anterior expuse.
În cadrul contestaţiei în anulare, instanţa de fond este ţinută să verifice numai dacă exista vreunul din motivele limitativ prevăzute de lege şi nu poate să reexamineze cauza în întregul ei, aşa cum de altfel tinde contestatorul în prezenta cauză.
Aşa zisele motive de contestaţie în anulare indicate de contestator vizează, în fapt, nemulţumirile şi criticile susţinute atât în cererea de chemare în judecată, cât şi în recurs, ele neregăsindu-se în motivele strict şi limitativ prevăzute de textele art. 317 şi art. 318 C. proc. civ., autorul lor solicitând, în realitate, reevaluarea, rejudecarea recursului ca efect al admiterii unui „recurs la recurs”. Or, o astfel de cale de atac nu există şi, prin urmare, cererea de faţă va fi respinsă.
În acest sens, se are în vedere că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, doar erorile de fapt care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare, pot justifica o derogare de la principiul securităţii juridice, pe motivul că nu a fost posibilă îndreptarea lor prin exercitarea căilor ordinare de atac.
În lipsa unei circumstanţe substanţiale şi imperative, de natură să justifice redeschiderea procesului judecat irevocabil, admiterea unei contestaţii în anulare sau a unei revizuiri, constituie o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice şi prin aceasta, o încălcare a dreptului părţilor la un proces echitabil, în sensul art. 6 parag. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (Mitrea c. România, nr. 26105/03 din 29 iulie 2008 şi Stanca Popescu c. România nr. 8727/03 din 07 iulie 2009).
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate de instanţă.
Înalta Curte concluzionează că aspectele invocate de contestator în sprijinul incidenţei prevăzută de art. 317 şi art. 318 C. proc. civ. nu sunt relevante, nefiind raportate la dispoziţiile legale care reglementează această cale de atac, motiv pentru care, în baza art. 320 C. proc. civ., va respinge prezenta contestaţie în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de D.S. împotriva deciziei nr. 1939 din 16 aprilie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5294/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 5302/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
