ICCJ. Decizia nr. 5389/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5389/2010
Dosar nr. 8776/2/2009
Şedinţa publică din 3 decembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 956 din data de 23 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul B.M. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe şi l-a obligat pe acesta să primească cererea reclamantului de redobândire a cetăţeniei române în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut că reclamantul a adresat la data de 19 septembrie 2006 Secţiei Consulare a Ambasadei României la Chişinău o cerere prin care solicită să fie invitat să depună cererea de redobândire a cetăţeniei române.
Întrucât nu a primit răspuns, a adresat pârâtului cererea înregistrată sub nr. 10821 din 14 septembrie 2009.
Evocând dispoziţiile Legii nr. 21/1991 şi ale art. 10 din Convenţia Europeană asupra cetăţeniei ratificată prin Legea nr. 396 din 14 iunie 2002, instanţa de fond a apreciat că intervalul de timp cuprins între data formulării primei cereri - 19 septembrie 2006 şi data sesizării instanţei cu prezenta acţiune - 16 septembrie 2009, nu poate fi considerat un termen rezonabil în sensul dispoziţiilor legale sus menţionate şi a practicii CEDO, condiţii în care nesoluţionarea în termenul legal a cererii reclamantului constituie, de fapt, o amânare la un termen nedeterminat a datei la care acesta va fi invitat să depună cererea de redobândire a cetăţeniei române, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004.
Curtea a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de către pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, arătând că termenul de prescripţie a dreptului la acţiune se calculează prin raportare la data expirării termenului legal de soluţionare a ultimei cereri, 14 septembrie 2009, faţă de care cererea de chemare în judecată este formulată în termen.
A respins instanţa de fond cererea reclamantului privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale, cu motivarea că acesta nu a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor răspunderii civile delictuale prev. de art. 998 – 999 C. civ., respectiv faptă ilicită, prejudiciu, raport de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţie, prejudiciul moral pe care reclamantul pretinde că l-ar fi suferit nefiind probat.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, solicitând modificarea parţială în sensul respingerii cererii reclamantului pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de fond a constatat în mod eronat că în speţă nu a fost respectată cerinţa procesării cererii reclamantului într-un termen rezonabil şi că trecerea unei perioade mai mari de trei ani de la data depunerii cererii are drept consecinţă imposibilitatea reclamantului de valorificare a dreptului prevăzut de Legea nr. 21/199.
Recurentul-pârât a prezentat o justificare argumentată a faptului că nu a fost stabilită o dată pentru programarea reclamantului în vederea depunerii cererii de redobândire a cetăţeniei române, în baza dificultăţilor de ordin practic în procesarea numărului mare de solicitări de redobândire a cetăţeniei române depuse la Secţia Consulară a Ambasadei României la Chişinău.
A arătat recurentul că în cauză nu poate fi constatat refuzul nejustificat, întrucât răspunsul administrativ pe care îl oferă Secţia Consulară a Ambasadei României la Chişinău nu reprezenta un refuz de soluţionare a cererii petentului, ci arăta condiţiile concrete în care aceasta urma să fie procesată.
Autoritatea recurentă a mai precizat că există o cauză exoneratoare de culpă administrativă în materia litigiilor de această natură, în sensul că gestionarea atribuţiilor ce le revin, exercitate pe teritoriul unui stat străin, implică imposibilitatea obiectivă a autorităţilor române de a organiza pe teritoriul Republicii Moldova spaţii adecvate pentru preluarea cererilor de redobândire a cetăţeniei române într-un termen cât mai scurt.
A mai susţinut recurentul că instanţa de fond nu avea nici un temei legal pentru a-l obliga la primirea cererii reclamantului de redobândire a cetăţeniei, că, potrivit art. 12 din Legea nr. 21/1991 aşa cum a fost modificat prin OUG nr. 147/2008 numărul maxim de cereri în interval de un an pentru fiecare oficiu consular nu poate depăşi 30.000 de dosare şi că reclamantul poate, potrivit OUG nr. 5/2010, depune cererea şi la sediul Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie.
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate în recurs şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., faţă de materialul probator şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi urmează a-l respinge, pentru considerentele ce urmează.
Înalta Curte constată că reclamantul s-a adresat pârâtului, manifestându-şi stăruinţa în redobândirea cetăţeniei române, în conformitate cu dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, însă răspunsul primit a fost în sensul amânării soluţionării solicitării acestuia pentru o dată neprecizată.
Analizând conţinutul adresei pârâtului nr. G5-1/P/2824 din 20 noiembrie 2009, singurul răspuns primit de către intimatul-reclamant la solicitările de a depune cererea de redobândire a cetăţeniei române, Înalta Curte constată că însuşi momentul în care urma a se efectua programarea în vederea depunerii cererii este explicit amânat pentru un termen nedefinit.
Chiar fără a lua în considerare o cerere făcută în anul 2006, atitudinea pârâtului, materializată în conţinutul adresei sus-menţionate, este de natură a-l afecta pe reclamant în soluţionarea într-un termen rezonabil a cererii sale, fapt de natură a atrage incidenţa art. 1 din Legea nr. 554/2004, şi de a crea o stare de incertitudine cu privire la existenţa şi exercitarea drepturilor intimatului - reclamant.
Faţă de acestea, Înalta Curte apreciază că în cauză sunt întrunite elementele avute în vedere de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, în sensul considerentelor instanţei de fond.
Înalta Curte nu poate primi apărările formulate de recurent privind dificultăţile de ordin practic în procesarea numărului mare de cereri sau în sensul că există o cauză exoneratoare de răspundere, întrucât instituţia recurentă ar fi trebuit să depună toate diligenţele pentru rezolvarea situaţiei create conform obligaţiilor legale care îi revin, principala sa îndatorire fiind îndeplinirea atribuţiilor sale cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului.
Dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 21/1991, invocate de către recurent în apărarea sa, aparţin unei forme a acestui act normativ care a suferit modificări, în contextul contestării constituţionalităţii unei asemenea prevederi, fiind abrogate prin art. I pct. 3 din Legea nr. 354/2009 privind aprobarea OUG nr. 36/2009 pentru modificarea şi completarea Legii cetăţeniei române nr. 12/1991, act normativ care a intrat în vigoare în noiembrie 2009.
Înalta Curte are în vedere faptul că întreaga procedură de redobândire a cetăţeniei române se subsumează dreptului suveran al statului de a analiza fiecare speţă în ritmul şi potrivit precauţiilor pe care le consideră necesare, însă acest drept suveran nu poate determina o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale prevăzute în ordinea juridică a statului, precum şi în convenţiile internaţionale la care România este parte.
Instanţa de judecată are îndatorirea constituţională de a sancţiona, în cadrul şi cu mijloacele oferite de lege, orice exercitare a prerogativelor autorităţii publice care afectează, în orice mod, drepturile fundamentale ale cetăţeanului, fără ca acest fapt să aibă semnificaţia „substituirii puterii executive", aşa cum eronat susţine recurentul.
În condiţiile în care revine instanţei de judecată misiunea de a restabili ordinea de drept şi a remedia încălcările drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale supuse examinării sale, Înalta Curte arată că dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 oferă cadrul legal pentru obligarea unei autorităţi publice la efectuarea unei anumite operaţiuni administrative, cum ar fi, în speţă, primirea cererii de redobândire a cetăţeniei române, sub care aspect critica recurentului-pârât apare ca lipsită de fundament.
În considerarea dispoziţiilor Legii nr. 21/1991, în forma în vigoare la momentul depunerii cererii reclamantului, dar şi faţă de dispoziţiile art. 13 din acelaşi act normativ, care prevăd că în prezent cererile de redobândire a cetăţeniei române se pot depune atât la Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie, cât şi la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare ale României, în vederea facilitării exercitării acestui drept de către solicitanţi, câtă vreme intimatul şi-a exercitat dreptul la alegere în sensul depunerii solicitării la Ambasada României la Chişinău, susţinerile recurentului în sensul delegării totale a responsabilităţii către prima autoritate nu pot fi reţinute, recurentul rămânând titularul obligaţiei ce face obiectul prezentei cauze.
În consecinţă, nefiind întemeiate motivele de recurs invocate de către recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Externe, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinţei civile nr. 956 din data de 23 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5388/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5390/2010. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
