ICCJ. Decizia nr. 5513/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5513/2010
Dosar nr. 131/32/2010
Şedinţa publică din 9 decembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta SC N.P. SRL Răcăciuni a solicitat în contradictoriu cu pârâta A.P.D.R.P., suspendarea executării procesului verbal de constituire debit nr. 24.017 din 17 noiembrie 2009 şi a Deciziei nr. 742 din 15
ianuarie 2010 privind returnarea sumei de 105.363, 06 lei, până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.
Prin sentinţa nr. 47 din 16 aprilie 2010, Curtea de Apel Bacău a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind acţiunea în contencios administrativ formulată reclamanta SC N.P. SRL Răcăciuni, în contradictoriu cu pârâta A.P.D.R.P. în favoarea Tribunalului Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ. Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că în cauzele având ca obiect anularea deciziilor emise de A.P.D.R.P., în temeiul OG nr. 79/2003, prin care se stabileşte în sarcina beneficiarilor obligaţia de restituire a sumelor, utilizate necorespunzător, acordate din fonduri comunitare şi fonduri de cofinanţare aferente, competenţa instanţei de contencios se determină în funcţie de valoarea creanţei bugetare, potrivit prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs A.P.D.R.P. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin cererea de recurs, se aduc, în esenţă, critici sentinţei atacate în sensul că instanţa de fond, în mod greşit, a constatat că Tribunalul Bacău este competent să soluţioneze cauza în primă instanţă.
S-a arătat în motivele de recurs că în cauză nu sunt incidente în stabilirea competenţei materiale a instanţei de judecată prevederile art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, ci prevederile art. 10 alin. (1) teza a II a, cauza având ca obiect anularea unui act administrativ emis de o autoritate publică centrală.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie analizând recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, de dispoziţiile legale incidente cât şi de prevederile art. 3041 C. proc. civ. apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Aşa cum rezultă din expunerea rezumativă prezentată anterior, reclamanta SC N.P. SRL Răcăciuni a solicitat suspendarea executării procesului verbal de constituire debit nr. 24.017 din 17 noiembrie 2009 şi a Deciziei nr. 742 din 15 ianuarie 2010 privind returnarea sumei de 105.363, 06 lei, până la soluţionarea irevocabilă a cauzei, - acte emise în baza prevederilor OG nr. 79/2003, privind controlul şi recuperarea fondurilor comunitare, precum şi a fondurilor cofinanţare aferente utilizate necorespunzător, cu modificările şi completările ulterioare.
In ceea ce priveşte procesul-verbal de constatare, Înalta Curte reţine incidenţa următoarelor dispoziţii ale OG nr. 79/2003:
„Art. 1. - Prezenta ordonanţă reglementează activităţile de constatare şi de recuperare a sumelor plătite necuvenit din asistenţa financiară nerambursabilă acordată României de Comunitatea Europeană şi/sau din fondurile de cofinanţare aferente, ca urmare a unor nereguli.";
„Art.2. - In sensul prezentei ordonanţe, termenii şi expresiile de mai jos se definesc după cum urmează: [...] d) creanţele bugetare rezultate din nereguli reprezintă sume de recuperat la bugetul general al Comunităţii Europene şi/sau la bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum şi/sau la bugetele de cofinanţare aferente, ca urmare a utilizării necorespunzătoare a fondurilor comunitare şi a sumelor de cofinanţare aferente şi/sau ca urmare a obţinerii necuvenite de sume în cadrul măsurilor care fac parte din sistemul de finanţare integrală ori parţială a acestor fonduri";
„ Art. 3 alin. (2) lit. a): „(2) Constituie titlu de creanţă: a) actul/documentul de constatare, stabilire şi individualizare a obligaţiilor de plată privind creanţele bugetare rezultate din nereguli, precum şi accesoriile acestora şi costurile bancare";
Art. 3 alin. (4)-(6):
„(4) Titlul de creanţă specificat la alin. (2) lit. a) constituie înştiinţare de plată şi cuprinde elementele actului administrativ fiscal prevăzute de Codul de procedură fiscală, precum şi elemente specifice, acolo unde este necesar.
(5) Titlul de creanţă se comunică debitorului în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală.
(6) Împotriva titlului de creanţă debitorul poate formula contestaţie la organul emitent, în condiţiile şi termenele stabilite de OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 74/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare";
Art. 4 alin. (2): „Creanţele bugetare rezultate din nereguli sunt asimilate creanţelor fiscale, în sensul drepturilor şi obligaţiilor care revin creditorilor, autorităţilor cu competenţe în gestionarea asistenţei financiare comunitare nerambursabile şi debitorilor".
Din cuprinsul dispoziţiilor citate rezultă fără echivoc faptul că procesul-verbal a cărui anulare se solicită în prezenta cauză este un act administrativ fiscal în sensul prevederilor art. 41 C. proCod Fiscal, ce poate fi contestat conform procedurii reglementate de acelaşi Cod, respectiv Titlul IX - „Soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale".
Decizia nr. 742 din 15 ianuarie 2010 a fost emisă în temeiul dispoziţiilor Codului de procedură fiscală ca urmare a soluţionării contestaţiei formulate împotriva procesului-verbal şi poate fi contestată în condiţiile art. 218 alin. (2) din acelaşi Cod, conform cărora „Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei potrivit art. 212, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii."
În temeiul normei de trimitere de la art. 218 alin. (2) teza finală C. proc . fisc., în ceea ce priveşte stabilirea instanţei de contencios administrativ competente să soluţioneze contestaţia formulată împotriva Deciziei nr. 742 din 15 ianuarie 2010, sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
În interpretarea şi aplicarea normelor de competenţă cuprinse la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în jurisprudenţa Instanţei Supreme s-a reţinut cu caracter unitar că aceste dispoziţii instituie două criterii de determinare a competenţei materiale a instanţei de fond, după cum urmează:
- criteriul poziţionării în cadrul sistemului administraţiei publice (rangul autorităţii centrale sau locale) a autorităţii publice emitente a actului atacat;
- criteriul valoric, stabilit pe baza cuantumului impozitului, taxei, contribuţiei sau datoriei vamale care face obiectul actului administrativ contestat.
Cu alte cuvinte, dacă litigiul are caracter fiscal, în sensul că priveşte taxe, impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, competenţa se stabileşte în funcţie de valoarea debitului contestat, pragul instituit de lege pentru departajarea competenţei tribunalului de cea a curţii de apel fiind suma de 500.000 lei.
In concluzie, în raport de cele reţinute mai sus, instanţa de fond a apreciat în mod corect că, în cauză , fiind vorba de un litigiu având ca obiect o creanţă bugetară - în sumă de 105.363,06 lei - asimilată creanţelor fiscale în sensul prevederilor Codului de procedură fiscală, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competenţa materială a instanţei de contencios administrativ se stabileşte în funcţie de criteriul valoric şi revine Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bacău, competent şi din punct de vedere teritorial potrivit art. 10 alin. (3) din aceeaşi lege.
Înalta Curte, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) teza II, C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.P.D.R.P. împotriva sentinţei nr. 47 din 16 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 9 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5512/2010. Contencios. Contract administrativ.... | ICCJ. Decizia nr. 5526/2010. Contencios. Conflict de... → |
|---|
