ICCJ. Decizia nr. 5613/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5613/2010
Dosar nr. 8470/2/200.
Şedinţa publică din 15 decembrie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa 1913 din 27 aprilie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanţii S.C., B.C.I., B.C., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Ministerul Finanţelor Publice; a anulat Ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; a obligat Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte Casație și Justiție să solicite suplimentarea fondurilor pentru cheltuieli de personal şi deschiderea de credite bugetare pentru plata sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică ulterior datei de 01 iunie 2009 şi a respins cererea față de Ministerul Finanţelor Publice, ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de apel, analizând legalitatea ordinului contestat a reţinut că acesta intră în contradicţie cu prevederile art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, deoarece permite diminuarea drepturilor salariale ale magistraţilor.
În plus, în cuprinsul ordinului suspus discuţiei nu se menţionează data până la care este suspendat sporul de 50%, ceea ce echivalează practic cu anularea acestui spor.
S-a mai reţinut, că în considerentele ordinului contestat se face referire la O.U.G nr. 71/2009, însă prin această ordonanţă s-a reglementat procedura de plată a unor drepturi restante, stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile şi nu conţine nicio o prevedere cu privire la modul de efectuare a plăţilor curente ci doar cu privire la datoriile restante.
Prima instanţă a înlăturat argumentele pârâtului privind incidenţa Legii nr. 330/2009 şi a reţinut că aceasta a intrat în vigoare ulterior emiterii ordinului contestat şi nu poate dispune pentru trecut.
În ce priveşte cererea de chemare în garanţie a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, prima instanţă a reţinut că pretenţiile pârâtului nu au nicio legătură cu acţiunea reclamanţilor, care vizează anularea unui act administrativ la emiterea căruia nu a contribuit chematul în garanţie.
2. Recursul declarat de pârâ.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 4, 8 şi 9 C. proc. civ., precum şi dispoziţiile cu caracter general prevăzute de art. 3041 C. proc. civ.
În raport cu art. 3041 C. proc. civ., se solicită examinarea cauzei sub toate aspectele, reaprecierea materialului probator şi interpretarea corectă a stării de fapt şi de drept.
În temeiul art. 137 C. proc. civ., se invocă excepţia lipsei de interes în promovarea cererii de anulare a Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, motivat de faptul că s-a dispus deja anularea ordinului prin sentinţa nr. 196 din 19 octombrie 2009 a Curţii de Apel Oradea, secţia contencios administrativ şi fiscal, irevocabilă prin Decizia 1412 din 11 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, astfel că, în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, reclamanţii nu mai justifică un interes actual.
În opinia recurentului, acţiunea este şi lipsită de obiect în privinţa producerii efectelor juridice pentru viitor, având în vedere prevederile art. 4 alin. (3) şi (4) din anexa nr.VI la Legea nr. 330/2009.
Sub aspectul motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4, 8 şi 9 C. proc. civ., se susţine că actele contestate nu au caracter retroactiv, întrucât efectele lor trebuie raportate la data scadenţei drepturilor băneşti, respectiv 13 iulie 2009, astfel că, în mod eronat instanţa a reţinut încălcarea dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, actul contestat nu dispune cu privire la existenţa sau inexistenţa dreptului reclamanţilor, ci doar suspendă temporar plata sporului în litigiu, astfel că nu a fost pus în discuţie dreptul în sine al reclamanţilor.
În plus, nu se poate reţine o vătămare a dreptului reclamanţilor, întrucât plata sporului urmează a se face în condiţiile OUG nr. 71/2009 şi că în lipsa fondurilor alocate de Ministerul Finanţelor Publice, cele două instituţii se află în imposibilitate obiectivă de a achita sporul respectiv.
Mai susţin recurenţii că actul administrativ atacat nu a fost emis cu exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, întrucât nu i se poate imputa recurentului lipsa fondurilor necesare, atâta timp cât Ministerul Finanţelor Publice nu a suplimentat şi a refuzat alocarea sumelor necesare plăţii sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică acordat prin hotărâri judecătoreşti, astfel că se impunea introducerea în cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi obligarea acestuia să vireze sumele aferente.
Sub aspectul motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se susţine că instanţa de fond a adăugat la textul de lege al OUG nr. 71/2009, prin reţinerea ca incidente în speţă a altor acte normative, având în vedere faptul că numai legiuitorul poate stabili acordarea sau nu a unor drepturi.
Faţă de petitul 2 din cerere, recurentul a apreciat cererea reclamanţilor ca nefondată, în condiţiile în care a fost deja îndeplinită.
În fine, consideră că instanţa de fond a respins în mod nelegal cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, în condiţiile în care, potrivit art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, Ministerul Finanţelor Publice coordonează acţiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar.
II.Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1.Argumente relevante privind motivele de recurs
Analizând cu prioritate excepţiile privind lipsa de obiect a acţiunii şi a interesului reclamanţilor, invocate de recurent, Înalta Curte urmează să le respingă, pentru considerentele ce succed.
Susţinerea recurenţilor în sensul că anularea ordinului contestat este lipsită de obiect în privinţa producerii efectelor juridice pentru viitor, în raport de prevederile art. 4 alin. (3) şi (4) din anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009, este lipsită de relevanţă, întrucât legalitatea actelor administrativ contestate se verifică la momentul emiterii lor şi nu poate fi validată de reglementări emise sau adoptate la un moment ulterior.
De asemenea, se reţine că Legea nr. 554/2004 reglementează, prin art. 1 alin. (1), art. 8 şi art. 18, un contencios subiectiv de plină jurisdicţie, în cadrul căruia instanţa are de analizat nu numai conformitatea actului administrativ cu legea, ci şi existenţa unei vătămări produse reclamantului, într-un drept ori într-un interes legitim, în lipsa căreia nu poate fi aplicată sancţiunea anulării (Decizia nr. 3324 din 29 iunie 2007, publicată în Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pe anul 2007 – Semestrul II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 106), pe cale de consecinţă, în pofida anulării Ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009 prin hotărâri judecătoreşti, reclamanţii justifică un interes legitim actual prin prisma drepturilor şi intereselor legitime a căror încălcare a fost invocată cel puţin pentru perioada cuprinsă între data emiterii şi data anulării ordinului şi deciziei ce formează obiectul litigiului.
1.1. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.
Hotărârea atacată nu a fost pronunţată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, astfel că este neîntemeiată susţinerea recurentului, în sensul că, instanţa a adăugat la prevederile OUG nr. 71/2009.
Înalta Curte reţine că OUG nr. 71/2009 reglementează procedura de executare a sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti, având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, or este evident faptul că, în speţă, hotărârile judecătoreşti de acordare a sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică nu stabilesc obligaţia de plată a unei anumite sume în favoarea reclamanţilor, în sensul prevederilor ordonanţei de urgenţă, ci un drept al reclamanţilor la acordarea sporului respectiv.
1.2. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct .8 C. proc. civ.
Pentru argumentele expuse cu ocazia respingerii motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile recurenţilor în sensul că în prezenţa dispoziţiilor OUG nr. 71/2009 nu pot fi puse în executare hotărârile judecătoreşti de acordare a sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică.
Reieterând argumentele reţinute anterior, instanţa de control judiciar apreciază că dreptul reclamanţilor la acordarea sporului, stabilit prin hotărâri judecătoreşti, nu se circumscrie cadrului instituit prin OUG nr. 71/2009 care reglementează plata unor sume prevăzute prin hotărâri judecătoreşti devenite executorii.
Astfel fiind, rezultă că intră sub incidenţa ordonanţei de urgenţă numai hotărârile judecătoreşti prin care s-a prevăzut expres plata în concret a unei sume de bani expres determinată.
1.3. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Este necontestat caracterul retroactiv al Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de vreme ce a fost emis în cursul lunii iulie şi dispune suspendarea plăţii sporului în litigiu, de la data de 01 iunie, realizând, cu alte cuvinte, în luna iulie o diminuare a drepturilor salariale ale reclamanţilor aferente muncii prestate în perioada anterioară, respectiv în cursul lunii iunie.
Împrejurarea că plata drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face la data de 13 iulie 2009, dată ulterioară emiterii actelor contestate, nu este de natură a înlătura caracterul retroactiv al celor două acte administrative.
Înalta Curte apreciază că emiterea Ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009 cu nesocotirea principiului neretroactivităţii aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice, care este cuprins în toate articolele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi care a fost consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O, atâta timp cât certitudinea reclamanţilor cu privire la drepturile salariale ce li se cuveneau pentru munca deja prestată în cursul lunii iunie a fost înlăturată printr-o măsură dispusă în cursului lunii iulie, a cărei retroactivitate nu poate fi pusă la îndoială.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine că emiterea actului administrativ contestat s-a făcut cu încălcarea principiului retroactivităţii şi a principiului securităţii raporturilor juridice, autoritatea emitentă a manifestat un evident exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, prin atingerea adusă dreptului cert al reclamanţilor de a primi drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 în cuantumul previzionat la sfârşitul lunii iunie.
1.4. Cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice se vădeşte a fi neîntemeiată, în raport cu obiectul acţiunii şi atribuţiile ce revin ministerului chemat în garanţie, conform art. 19 din Legea nr. 500/2002, nefiind îndeplinite condiţiile art. 60 C. proc. civ.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, constatând că nu există motive de reformare a sentinţei, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 304 pct. 4, 8 şi 9 sau art. 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei nr. 1913 din 27 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5605/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5629/2010. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
