ICCJ. Decizia nr. 5634/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5634/2010
Dosar nr. 669/59/2010
Şedinţa publică din 15 decembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr. 341 din 06 iulie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a hotărât admiterea, în parte, a acţiunii formulate de reclamanta SC I.A. SA- Arad, în contradictoriu cu D.G.A.M.C. Bucureşti şi a dispus suspendarea executării Deciziei de comunicare a pierderii valabilităţii amânării la plată nr. 105.2317 din 19 mai 2010 emisă de pârâtă, până la pronunţarea instanţei de fond şi a respins, în rest, acţiunea ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut faptul că prin acţiunea formulată în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, reclamata SC I.A. SA Arad a solicitat suspendarea executării Deciziei de comunicare a pierderii valabilităţii amânării la plată nr. 1052317 din 19 mai 2010 emisă de pârâtă, cu consecinţa menţinerii efectelor Deciziei de acordare a amânării la plată nr. 1049599 din 23 martie 2010 emisă de aceeaşi pârâtă şi a suspendării executării scrisorii de garanţie bancară în cuantum de 464.942 lei, până la pronunţarea instanţei de fond.
Analizând cererea formulată, prima instanţă a reţinut că în cauză sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Astfel, instanţa de fond a apreciat că există un caz bine justificat, întrucât există o îndoială cu privire la legalitatea actelor administrative emise, prin încălcarea unor dispoziţii legale din Codul de procedură fiscală, privitor la acordarea amânării la plată a obligaţiilor fiscale accesorii, ceea ce ar prefigura o aparenţă de nelegalitate a actelor administrativ-fiscale contestate, având în vedere caracterul relativ al prezumţiei de legalitate a actelor administrative.
Subzistă şi pericolul producerii unei pagube iminente, întrucât executarea silită imediată, ca urmare a pierderii valabilităţii amânării la plată ar afecta grav activitatea societăţii reclamante care are în derulare contracte comerciale şi ar duce la blocarea activităţii sale economice şi disponibilizarea personalului acesteia.
Reţinând că s-a îndeplinit şi cerinţa achitării cauţiunii în sumă de 2.000 lei stabilită de instanţă, prima instanţă a admis cererea de suspendare a executării deciziei nr. 105.2317/2010 aşa cum s-a menţionat anterior şi, a respins ca inadmisibilă cererea de suspendare a executării scrisorii de garanţie bancară în cuantum de 464.942 lei, întrucât aceasta are natura juridică a unui act de drept comercial, deci nu intră sub incidenţa art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, nefiind act emis de o autoritate administrativă, în regim de putere publică.
2. Recursul exercitat de autoritatea publică pârâtă
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta A.N.A.F., criticând-o pentru motivul de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi art.3041 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs invocate recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă următoarele:
Hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât în mod eronat a fost admisă cererea de suspendare a executării actelor administrative fiscale atacate, nefiind îndeplinite cumulativ cerinţele legale pentru aceasta.
În esenţă, recurenta a menţionat că măsura suspendării actelor administrative este o măsură excepţională, practica Înaltei Curţi fiind de altfel în acest sens, în condiţiile în care actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate şi de veridicitate, ceea ce şi determină executarea acestuia din oficiu.
Consideră recurenta că este criticabil faptul că instanţa de fond a reţinut că deşi actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, este necesară suspendarea executării lui, când acesta este contestat din punct de vedere al legalităţii, întrucât o astfel de opinie ar fi de natură a crea o nouă regulă, în sensul că orice act atacat de contribuabil, va fi şi suspendat.
Apreciază că susţinerile reclamantei privind nelegalitatea actelor administrative fiscale nu pot fi primite sub pretextul că se tinde la înfăţişarea cazului bine justificat.
Susţine recurenta că până la anularea de către o instanţă judecătorească, actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, în caz contrar, s-ar anticipa soluţia ce va fi dată pe fondul cauzei, ajungându-se propriu – zis la o prejudecare a fondului, ceea ce ar contraveni dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004.
În fine, recurenta a mai susţinut că nici cea de-a doua condiţie prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv prevenirea unei pagube iminente nu este îndeplinită în cauză, simpla menţionare a faptului că s-ar provoca o perturbare a activităţii şi disponibilizarea personalului, neputând conduce automat la o astfel de concluzie, având în vedere că nu i se poate aplica intimatei-reclamante un tratament fiscal preferenţial faţă de alţi contribuabili.
În concluzie, conchide recurenta, în sensul că din probatoriul administrat în cauză nu rezultă împrejurări care să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actelor administrative şi doar simpla menţionare a acestor critici nu prezintă în sine un argument temeinic pentru a justifica dispunerea măsurii de suspendare a actelor administrative.
În faţa instanţei de recurs, intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat, motivat de faptul că au fost achitate sumele amânate la plată, ataşând la aceasta Certificatul de atestare fiscală nr. 1071575 din 22 septembrie 2010 şi Ordinul de plată nr. 1789 din 6 octombrie 2010.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., şi ţinând seama de toate susţinerile şi apărările părţilor şi de probele administrate, Înalta Curte constată că nu subzistă motivul de recurs invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi nici un alt motiv de casare conform art. 3041 C. proc. civ., astfel că nu se impune modificarea sentinţei atacate în sensul respingerii cererii de suspendare formulată de reclamanta-intimată, cum s-a solicitat de recurentă, faţă de cele în continuare prezentate.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Este real, astfel cum se arată şi de către recurentă, că suspendarea executării unui act administrativ constituie o situaţie de excepţie, care poate interveni numai atunci când sunt cumulativ îndeplinite cerinţele prevăzute în art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente.
Înalta Curte reţine însă că nu sunt întemeiate şi ca atare nu pot fi primite criticile recurentei în sensul că existenţa nici uneia dintre aceste două condiţii nu a fost dovedită în cauză de către reclamanta – intimată.
Astfel, reclamanta-intimată a solicitat în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 suspendarea executării Deciziei de comunicare a pierderii valabilităţii amânării la plată nr. 105.2317 din 19 mai 2010 emisă de recurenta-pârâtă, prin care i s-a adus la cunoştinţă faptul că, începând cu data de 26 aprilie 2010, amânarea la plată acordată prin Decizia de acordare a amânării la plată nr. 1049599 din 23 martie 2010 emisă de D.G.A.M.C. Bucureşti îşi pierde valabilitatea, ca urmare a nerespectării dispoziţiilor pct. 4 alin. (1) din acest act administrativ.
Aşa cum s-a menţionat şi anterior în cuprinsul prezentei decizii, suspendarea executării actului administrativ poate fi dispusă numai în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente.
Cazul bine justificat este definit în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 prin raportare la incidenţa pct. 4 alin. (1) din cuprinsul deciziei contestate împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, iar paguba iminentă, potrivit lit. ş) a aceluiaşi articol, constă în prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
Instanţa de fond a constatat corect îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii, reţinând, pe de o parte, existenţa unei aparenţe de nelegalitate legate de incidenţa pct. 4 alin. (1) din cuprinsul deciziei contestate şi, pe de altă parte, iminenţa perturbării grave a activităţii societăţii reclamante prin începerea executării silite ca urmare a pierderii valabilităţii amânării la plată.
Din probatoriul administrat în cauză, Înalta Curte reţine că sumele amânate la plată au fost achitate de intimata-reclamantă, ceea ce nu înseamnă însă că cererea de suspendare a executării actului contestat a rămas fără obiect, aşa cum pretinde recurenta-pârâtă.
Suspendarea executării actului administrativ reglementată de prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004 constituie o măsură de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor legitime ale particularilor, constând în amânarea sau întreruperea vremelnică, după caz, a producerii efectelor juridice ale manifestării de voinţă a autorităţii publice.
Conform unei reguli de interpretare logică a legii civile (în sens larg), o normă juridică trebuie să fie interpretată în sensul producerii de efecte juridice, iar nu în sensul golirii ei de conţinut.
De aceea, prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu pot fi interpretate în sensul unei lipsei de obiect a cererii de suspendare a unui act administrativ cu executare uno ictu, interpretarea contrară ducând la golirea de conţinut şi lipsirea de finalitate a normei menţionate.
În plus faţă de aceste considerente de ordin general, Înalta Curte constată că, la data pronunţării sentinţei, Decizia de acordare a amânării la plată nr. 1049599 din 23 martie 2010 emisă de pârâtă nu-şi produsese încă efectul, pentru că nu era împlinit termenul acordat pentru amânarea la plată, respectiv 23 septembrie 2010, aşa fiind, măsura dispusă se încadrează în cazul tipic de amânare a producerii efectelor unui act administrativ, excluzând ideea lipsei de obiect a cererii intimatului – reclamant.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat potrivit art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.N.A.F. împotriva sentinţei nr. 341 din 06 iulie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5629/2010. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 570/2010. Contencios → |
|---|
