ICCJ. Decizia nr. 576/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 576/2010
Dosar nr. 1952/2/200.
Şedinţa publică din 4 februarie 2010
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 2108 din 19 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti a fost admisă acţiunea reclamantului H.V. în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, (în prezent Ministerul Justiţiei ) şi a fost obligat pârâtul să procedeze la soluţionarea cererii de redobândire a cetăţeniei române într-un termen rezonabil.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că reclamantul a solicitat redobândirea cetăţeniei române încă din anul 2005, iar până la momentul introducerii acţiunii nu a primit nici un răspuns.
Instanţa de fond a constatat că termenul care a trecut de la înregistrarea cererii de redobândire a cetăţenie române nu poate fi considerat rezonabil, iar lipsa răspunsului la cererile formulate este nejustificat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, (în prezent Ministerul Justiţiei), criticând soluţia pronunţată ca netemeinică şi nelegală.
Recurentul a criticat hotărârea instanţei de fond şi pentru considerentul că respingându-se cererea de amânare formulată, nu s-a amânat pronunţarea, pentru a se da posibilitatea depunerii de concluzii scrise. Pentru aceste considerente, recurentul a solicitat admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii reclamantului ca neîntemeiată.
Înalta Curte de Casaţie si Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 299 raportate la art. 4 pct. 1 C. proc. civ., analizând motivele invocate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, va respinge recursul formulat ca nefondat, pentru considerentele ce urmează.
Potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ., actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor, iar în cazul nulităţilor prevăzute de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie.
În recurs au fost invocate neîntemeiat aceste prevederi legale, întrucât instanţa de fond a judecat pricina cu respectarea formelor legale, iar neacordarea unui nou termen în vederea pregătirii nu este sancţionată prin lege cu nulitatea şi nici nu s-a pricinuit recurentului o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actelor îndeplinite.
Recurentul nu a dovedit susţinerile sale privind vătămarea dreptului la apărare şi în consecinţă, nu sunt motive de casare sau de modificare a hotărârii instanţei de fond.
Referitor la cel de al doilea motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea ester lipsită de temei legal şi a fost dată cu aplicarea greşită a legii, se reţin următoarele.
În conformitate cu dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, cetăţenii moldoveni de naţionalitate română pot depune cererile de redobândire a cetăţeniei române împreună cu actele aferente, la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare ale României în străinătate, în condiţiile în care au reşedinţa sau domiciliul în străinătate.
Înalta Curte a constatat că reclamantul s-a adresat în mai multe rânduri pârâtului, manifestându-şi stăruinţa în redobândirea cetăţeniei române, însă cererea sa înregistrată la Ministerul Justiţiei a rămas fără soluţionare efectivă, împrejurare care este de natură a-l afecta pe acesta în soluţionarea într-un termen rezonabil a cererilor sale, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004.
Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului se constată că prin Convenţie se apără drepturi concrete şi efective, iar orice ingerinţă în drepturile consacrate de aceasta trebuie să corespundă menţinerii unui just echilibru între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Acest echilibru ce trebuie protejat ar fi distrus dacă individul ar suporta o sarcină specială şi exorbitantă (cauza Sporrong şi Lonnroth; cauza Străin şi alţii împotriva României).
Or, din această perspectivă Înalta Curte reţine că nesoluţionarea cererii intimatului-reclamant, indiferent de motivaţia autorităţii recurente ar echivala cu o vătămare a acestuia în dreptul consacrat de lege, privind posibilitatea redobândirii cetăţeniei române.
Principiul legalităţii înseamnă, înainte de toate, existenţa unor norme de drept intern, suficient de accesibile şi previzibile, or în cauza de faţă Legea nr. 21/1991 a stabilit procedura ce trebuie urmată în cazul cererilor de redobândire a cetăţeniei române.
Înalta Curte constată că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei, aşa cum a reţinut în jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului, luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudenţă, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente, precum şi miza litigiului pentru persoana interesată( cauza Frydlender împotriva Franţei şi cauza Hartman împotriva Republicii Cehe).
În opinia Înaltei Curţi litigiul născut între reclamant şi autoritatea pârâtă nu prezintă o complexitate deosebită, iar nesoluţionarea cererii adresate instituţie pârâte este de natură a crea o vătămare a reclamantului într-un drept prevăzut de lege, drept la care acesta priveşte cu speranţă legitimă.
Înalta Curte are în vedere, la stabilirea caracterului rezonabil al perioadei de soluţionare a cererii, stadiul în care se află la acest moment cererea reclamantului.
Or, instituţia recurentă a fost în culpă pentru nesoluţionarea până la acea dată a cererii reclamantului şi trebuia să-şi ia toate diligenţele pentru a verifica stadiul cererii intimatului-reclamant, căci nu poate fi imputată instanţei soluţionarea cu celeritate a cererii, în condiţiile în care vătămarea a fost dovedită.
Orice amânare în soluţionarea cererii reclamantului ar fi însemnat depăşirea termenului rezonabil avut în vedere de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
De asemenea, Înalta Curte are în vedere faptul că întreaga procedură de redobândire a cetăţeniei române se subsumează dreptului suveran al statului de a analiza fiecare speţă în ritmul şi potrivit precauţiilor pe care le consideră necesare, însă acest drept suveran nu poate determina o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale prevăzute în ordinea juridică a statului, precum şi în actele internaţionale.
Susţinerea recurentului că „la data pronunţării hotărârii judecătoreşti cererea reclamantului era soluţionată, astfel că în mod greşit s-a dispus obligarea pârâtului la analizarea şi soluţionarea cererii acestuia" nu este dovedită, neputând fi reţinută.
Având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti (în prezent Ministerul Justiţiei) împotriva sentinţei nr. 2108 din 19 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5756/2010. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 5767/2010. Contencios. Refuz acordare... → |
|---|
